Particularitățile creditelor de consum BCR

Capitolul 1

Funcţiile şi rolul creditului bancar în economia de piaţă

2.1. Conţinutul, geneza, rolul şi funcţiile creditului

Creditul este o categorie economico-financiară creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de schimb. Schimbul în natura (trocul) a fost printre primele operaţiuni cu caracter economic săvârşite de indivizi care au trecut de la o viaţa izolată la forma de viaţă socială. Creditul a apărut ca o consecinţa imediată a trocului, fiind tot un schimb. Particularitatea acestuia este dată de factorul timp, care se interpune între momentele schimbului. Deci creditul a existat şi în economiile premonetare (fără monedă), dar în prezent relaţiile de credit nu pot fi privite izolat de monedă. Creditul se află într-o strânsă relaţie cu moneda în primul rând pentru că el lărgeşte posibilităţile de schimb şi presupune formarea rezervelor de monedă. Creditul se clădeşte fie pe economii, deci pe formarea de rezerve în trecut, fie pe crearea de monedă, deci pe formarea de rezerve în viitor. „Creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare”. Din punct de vedere etimologic, noţiunea de credit vine din latinescul “creditum”, care înseamnă “a crede” sau “a avea” încredere. Însăşi noţiunea evidenţiază trăsătura de bază a creditului şi anume încrederea. În practică, această încredere se concretizează în relaţiile dintre creditor şi debitor, în sensul că cel din urmă trebuie să prezinte o bonitate astfel încât să genereze încrederea din partea creditorului. Creditul reprezintă, aşadar, încrederea pe care o persoană, numită creditor, o acorda altei persoane, numită debitor, căreia îi dă în prezent bani sau alte valori sub forma de împrumut care-i vor fi restituite la o dată determinată, numită scadentă, împreuna cu o anumită dobândă ce reprezintă preţul capitalului împrumutat.

Creditul bancar se acordă de bănci, care deţin capital bancar, agenţilor economici şi persoanelor fizice. Acesta apare când nevoia de resurse băneşti suplimentare a unor agenţi economici se întâlneşte cu disponibilităţile sau excedentele temporare ale altor agenţi economici. Operaţiunea priveşte două părţi. O parte acordă creditul, iar cealaltă parte îl primeşte sau altfel spus se îndatorează. Părţile implicate, tipul de instrumente utilizate şi condiţiile în care este consimţit creditul sunt extrem de diverse şi în continuă evoluţie. Esenţialul rămâne acelaşi peste tot, şi anume: o valoare actuală se transmite de un creditor unui debitor care se angajează să o ramburseze în condiţiile specificate în acordul de credit, împreună cu dobânda menţionata în acesta.

Creditarea este o activitate care poate genera profituri importante într-o bancă, dacă este practicată corect, dar care poate duce şi la pierderi. Prin urmare, trebuie abordată într-o manieră structurată şi logică. Creditul reprezintă forma de atragere şi de folosire a resurselor băneşti temporar disponibile ce se formează în economia naţională. Creditul face posibilă mobilizarea resurselor băneşti temporar disponibile în economie şi de la populaţie şi acordarea acestor resurse altor unitaţi economice şi grupe de populaţie, pe un timp determinat, în vederea folosirii lor în scopuri productive. El constituie o sursă importantă, elastică şi operativă de formare a activelor circulante şi chiar a mijloacelor fixe necesare unitaţilor economice pentru desfăşurarea normală a procesului de producţie şi de circulaţie a mărfurilor.

Elementele creditului sunt: Schimbul în timp, Subiecţii raportului de credit (debitorul şi creditorul), Promisiunea de rambursare, Scadenţa, Dobânda.

Analiza participanţilor la raportul de credite evidenţiază marea diversitate a acestora şi dimensiunile ample ale creditării. Dacă se procedează la gruparea în trei categorii principale a creditorilor şi debitorilor, se disting: populaţia, statul, agenţii economici. Populaţia joaca un dublu rol în procesul creditării, atât de creditor, cât şi de debitor, având un rol foarte important în asigurarea resurselor de creditare. Agenţii economici deţin o importanta poziţie în rândul creditorilor, în cazul în care obţin rezultate financiare pozitive, pentru care caută cele mai eficiente modalităţi de plasare pe piaţa monetară sau de capital. Statul participă în procesul creditării atât în calitate de creditor, cât şi în postura de debitor. Participarea statului în calitate de creditor nu poate fi analizată decât în situaţia înregistrării de excedente bugetare şi a disponibilizării în economie a unor importante sume, dirijate către sistemul asigurărilor şi protecţiei sociale ori către alte destinaţii. în schimb, calitatea de debitor a statului este bine definită în toate economiile contemporane, ca urmare a înregistrării de deficite bugetare. .

Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa, la scadenţa, valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda, ca preţ al creditului. Există şi situaţii în care, datorită unei conjuncturi ne favorabile, interne sau externe, debitorul se află în incapacitate de plată, sau poate întârzia plata sumelor ajunse la scadentă. Riscurile probabile în raporturile de credit sunt: riscul de rambursare şi riscul de imobilizare. Riscul de rambursare este dat de probabilitatea întârzierii plăţii sau a incapacităţii de plată, datorită conjuncturii, deficienţelor debitorului sau dificultăţilor sectoriale. Pentru prevenirea riscului este necesară o analiza temeinică a debitorului, din mai multe puncte de vedere: poziţia pe piaţa internă şi în cadrul ramurii, situaţia financiară, gradul de îndatorare, forma juridică şi raportul cu ceilalţi participanţi pe piaţa, urmărindu-se respectarea cerinţelor raportului de credit. Evident, prevenirea acestui risc este strict legată de procedura de garantare a împrumutului. Riscul de imobilizare survine la bancă sau la deţinătorul de depozite, care nu este în măsură să satisfacă cerinţele titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni proaste a creditelor acordate. Creditele care se acordă prin bănci angajează, de regulă, fonduri ce nu aparţin băncii. Strâns legata şi decurgând din promisiunea de rambursare apare garantarea creditului.