Particularitățile managementului financiar în cadrul instituțiilor

Introducere

Economia de piaţă plasează întreprinderea în centrul structurilor concentrice ale activităţii economice. Generatoare de relaţii de piaţă , realizate intercondiţionat prin confruntarea cererii şi ofertei, întreprinderea se constituie preponderent ca origine a ofertei şi intermediară a cererii, într-un ’’ghem’’ de legături, ordonat pe vectorii nevoilor şi intereselor, legături a căror extensiune şi intensiune sunt măsurate monetar şi exprimate, din perspectiva întreprinderii, financiar.

Mişcându-se în mediul economiei de piaţă, mediu reglementat, instituţionalizat şi organizat printr-un ansamblu de pieţe, coerent structurate şi funcţional convergente, întreprinderea îşi trăieşte viaţa economică dimisionîndu-şi permanent reţeaua de fluxuri, circuite şi cicluri, prin intermediul etalonului monetar în cadrul unor structuri financiare relevante.

Funcţia financiară a întreprinderii se realizează, în aceste condiţii, în sfera atributelor sale manageriale, prin structuri şi comportamente specifice unui agent economic autonom.

În acest sens, managementul financiar al întreprinderii este expresia unui domeniu specific al activităţii de conducere la nivelul acesteia, domeniu în cadrul căruia se fundamentează, elaborează, adoptă şi finalizează deciziile financiare, prin relevarea întregului potenţial managerial la nivelul întreprinderii, în diferite forme atributive caracteristice: informare, analiză, planificare, organizare, coordonare, control.

Domeniul specific al activităţii manageriale ale întreprinderii, managementul financiar s-a dezvoltat ca o disciplină de studiu şi cercetare autonomă, cu un conţinut şi formă de raţionare specifice, disciplină în cadrul căreia decizia financiară este conceptualizată, instrumentată în perspectiva teoriei financiare, permanent îmbogăţită, extinsă şi modificată prin activitatea financiară a întreprinderii.

CAPITOLUL I

1.1 Caracteristici, obiective şi esenţa managementului financiar

Pentru a se putea iniţia, consolida, dezvolta şi-sau pentru a putea supraveţui, orice activitate umană reclamă prezenţa dinamică a trei principale elemente-resursă: omul, timpul şi banii.

Primul element este cel care reprezintă pivotul central în jurul lui gravitând şi, totodată, din el derivând totalitatea preocupărilor, a obiectivelor şi acţiunilor întreprinse de civilizaţia umană. Omul stabileşte obiectivele – în funcţie de propriile necesităţi – concepe şi materializează mijloacele de atingere ale acestora, identifică posibilităţile de acţiune, coordonează eforturile – corelând şi direcţionând capacităţile de care dispune – în sensul dorit, evaluează efectele, operează modificări. Adică, omul acţionează generând idei şi luând decizii , pe care le transpune ulterior în practică.

Al doilea element este indispensabil tocmai prin faptul că, nici o activitate umană nu se poate concepe, iniţia, desfăşura şi finaliza instantaneu. Atingerea obiectivelor stabilite – satisfacerea deci a necesităţilor care le-au generat - presupune un consum de timp, ce va fi cu atât mai mare cu cât sunt mai complexe respectivele obiective, dar şi condiţiile de mediu în care se acţionează. Pe de altă parte însă, tocmai datorită dependenţei menţionate, se va urmări reducerea la minimum a consumului de timp, prin atragerea şi coordonarea altor resurse secundare, prin concentrarea efectelor acestora în direcţia satisfacerii – mai prompte – a necesităţilor şi a obiectivelor vizate.

Al treilea element este strict necesar în estimarea volumului de resurse – principale şi secundare – ce trebuie atrase, în evaluarea eforturilor depuse şi în stabilirea măsurii în care s-au realizat obiectivele propuse. Banii – sau resursa financiară – au menirea de a cuantifica mărimea eforturilor implicate şi calitatea rezultatelor obţinute în derularea unei activităţi umane, indiferent dacă aceasta este de natură socială, economică sau politică. Prin urmare, cu ajutorul banilor se aduc la un numitor comun – în vederea integrării, comparării şi evaluării – toate unităţile de măsură specifice, întrebuinţate în cazul celorlalte resurse principale şi – mai ales – a celor secundare (tehnică, tehnologie, combustibili, energie, materii prime şi materiale). Este evident că banii se constituie într-o resursă artificială, spre deosebire de om şi de timp care sunt resurse naturale. Pentru o eficientă derulare în direcţia dorită a activităţilor propuse, omul trebuie să-şi asigure posibilitatea de a controla informaţiile pe care le deţine şi care pot fi materializate şi coordonate. Controlul presupune cunoaştere, deci informaţie, şi capacitatea de influenţare, deci de conducere.