Piața de Capital din România

Capitolul I - Piaţa de capital din România

1.1 Piaţa de capital - definire

În orice economie de piaţă există şi funcţionează o piaţă financiară, mai mult sau mai puţin dezvoltată şi, aceasta reprezintă locul unde se întălneşte oferta cu cererea de fonduri financiare.

Piaţa financiară este formată din două mari sectoare: sectorul bancar (sau piaţa creditului) şi sectorul titlurilor financiare (sau piaţa financiară în sens restrâns).

Piaţa bancară (piaţa creditului) priveşte relaţia de credit având la bază active financiare fără caracter negociabil - disponibilităţile băneşti sunt atrase la bănci şi apoi utilizate de către acestea pentru creditarea celor în cautare de fonduri (avem de-a face în acest caz cu o finanţare indirectă).

Piaţa financiară în sens restrâns (piaţa titlurilor financiare) este structurată în piaţa monetară şi piaţa de capital. Pieţele monetare sunt specializate în tranzacţii cu titluri pe termen scurt (până la 1 an) cum ar fi: depozitele bancare, cecuri, bilete la ordin, certificate de depozit, cambii şi altele. Pretul dreptului de a utiliza fondurile oferite astfel pe piaţa monetară este reprezentat în principal de dobândă.

Pieţele de capital, cele asupra cărora ne vom apleca cu precădere pe parcursul acestei lucrări sunt specializate în domeniul tranzacţiilor cu active financiare pe termen mediu şi lung. Aceste titluri financiare sunt reprezentate în principal de acţiuni şi obligaţiuni. Pe piaţa de capital apare o relaţie directă între posesorul de fonduri (investitorul) şi cel aflat în cautare de resurse financiare şi care va emite titluri, urmând ca în schimb să primească fondurile de care are nevoie.

Trebuie să atragem atenţia în acest punct că, în literatura de specialitate, se folosesc de către unii autori noţiuni diferite pentru a descrie structura pieţei. Spre exemplu, în literatura franceză, în locul noţiunii de piaţă financiară se foloseşte cea de piaţă a capitalurilor, aceasta incluzând piaţa creditului, piaţa valorilor mobiliare (numită în acest caz piaţa financiară) şi piaţa monetară .

Şi desigur, în literatura de specialitate găsim şi alte astfel de exemple însă aici vom utiliza noţiunea de piaţă de capital aşa cum am definit-o mai sus.

Piaţa de capital reprezintă o piaţă specializată unde se întâlnesc şi se reglează în mod liber cererea şi oferta de active financiare pe termen mediu şi lung. Concret, este vorba despre o piaţă pe care se tranzacţionează în mod liber valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni), piaţă ce are drept rol principal mobilizarea capitalurilor persoanelor (fizice/juridice) care economisesc (cumpărătorii de acţiuni şi obligaţiuni) şi care urmăresc plasarea profitabilă a acestor capitaluri; aceste fonduri sunt atrase de către emitenţii de acţiuni/obligaţiuni, ce sunt în căutare de capital în vederea finanţării unor proiecte de investiţii.

Desigur, piaţa de capital prezintă interes şi din alte puncte de vedere, permiţând preluarea controlului asupra unor societăţi prin achiziţii semnificative de acţiuni sau obţinerea unor câştiguri pe termen scurt prin specularea modificărilor de curs ale valorilor mobiliare.

În funcţie de momentul în care se realizează tranzacţia, piaţa de capital se împarte în două segmente:

- Piaţa primară. Este piaţa pe care emisiunile noi de valori mobiliare sunt negociate pentru prima dată. Concret, este vorba de procesul prin care intermediarii financiari, care de regulă fac legătura între societatea emitentă şi investitori, se obligă să plaseze valorile mobiliare nou emise în schimbul unui comision;

- Piaţa secundară. Odată puse în circulaţie valorile mobiliare pe piaţa primară, acestea fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa secundară. Funcţionarea efectivă a pieţei secundare se realizează prin intermediul pieţelor de negocieri sau organizate: este în principal vorba de bursa de valori şi de piaţa extrabursieră (sau piaţa OTC - Over the Counter Market).

Diferenţa dintre cele două forme organizate ale pieţei de capital (bursa şi piaţa OTC) consta în existenţa unor condiţii şi criterii de eficienţă economico-financiară, de informare a investitorilor, referitoare la numărul de acţiuni puse în circulatie, etc pentru accesul la bursă, conferind societăţii cotate pe această piaţă garanţii superioare pentru investitori. De asemenea există diferenţe între modul de funcţionare şi organizare a celor două pieţe - bursa de valori este o piaţă de licitaţie în timp ce piaţa Rasdaq este o piaţă de negociere.

În Tabelul 1.1 se prezintă comparativ caracteristicile burselor propriu-zise şi cele ale pieţelor interdealeri (OTC) .

Tabelul 1.1

Burse Pieţe OTC

1. Localizarea tranzacţiilor, adică existenţa unui spaţiu delimitat, a unei clădiri cu sală de negocieri, unde se desfăşoară (în exclusivitate) tranzacţiile cu titluri financiare 1. Lipsa unei localizări, a unei clădiri; tranzacţiile sînt executate în oficiile societăţilor financiare, care acţionează ca dealeri ("la ghişeul" acestora, deci" over-the-counter")

2. Accesul direct la piaţă este, în principiu, limitat la membrii bursei şi la titlurile acceptate în bursă 2. Accesul este mai larg, atît

pentru clienţi, cît şi pentru titluri; există numeroşi creatori de piaţă ("market makers")

3. Negocierea şi executarea contractelor se realizează de un personal specializat - prin diferite sisteme de tranzacţie bazate pe licitaţie publică 3. Tranzacţiile se realizează prin negocieri directe între vînzător şi cumpărător, rolul de contraparte în tranzacţie fiind jucat de dealer

4. Realizarea tranzacţiilor este supusă unor reguli ferme instituite prin lege şi regulamentul bursei; agenţii de bursă sînt ţinuţi să respecte anumite obligaţii 4. Reglementarea tranzacţiilor este mai puţin fermă şi cuprinzătoare; de regulă ea este făcută de asociaţiile dealerilor

5. Datorită concentrării ordinelor şi a mecanismului tranzacţional se formează un curs unic pentru titlurile negociate 5. Deoarece preţurile sînt stabilite prin negocieri izolate, acestea pot să varieze de la o firmă (dealer) la alta