Piața Valutară în România

Introducere

Obiectivul fundamental al politicii valutare începând cu anul 1991 l-a

constituit înfăptuirea convertibilităţii interne a leului, ca una din premisele

esenţiale pentru realizarea pe termen mediu a convertibilităţii depline a

monedei naţionale.

Realizarea convertibilităţii interne a leului implica, în mod obiectiv,

existenţa unei pieţe valutare interne, care să funcţioneze şi să ofere tuturor

persoanelor juridice şi fizice accesul liber la operaţiuni şi tranzacţii valutare

pe baza cererii şi ofertei.

Banca Naţională a României, în colaborare cu Guvernul, a organizat şi

deschis, în februarie 1991, piaţa valutară interbancară, unde s-a

tranzacţionat partea de 50 la sută, rămasă la dispoziţia exportatorilor.

Potrivit prevederilor Legilor nr. 15/1990 şi nr. 31/1990, precum şi ale

Circularei nr. 22/8 ianuarie 1991 a Secretariatului General al Guvernului,

regiile autonome şi societăţile comerciale au avut dreptul să-şi acopere în

întregime cheltuielile valutare din încasările obţinute din operaţiuni de

export, prestări servicii, turism etc. şi, în plus, să reţină o cotă în valută din

încasările ce depăşeau aceste cheltuieli, urmând a fi preschimbată în lei, la

cursul în vigoare.

Mărimea acestei cote a fost de: 30 la sută, la data de 1 februarie 1991, în cazul regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital integral de stat şi de 50 la sută după această dată, pentru celelalte societăţi comerciale cu capital integral românesc, cu grad diferit de privatizare.

La încasarea documentelor de export (cu plata la vedere şi la termen),

inclusiv prin depuneri de valute efective la ghişeele băncilor, după

deducerea comisioanelor şi spezelor bancare din încasările valutare brute,

băncile comerciale prin care s-a încasat valoarea documentelor trebuiau să

vireze 50 la sută din suma rămasă în conturile pe feluri de valute, denumite

Fond valutar al statului, deschise la Banca Română de Comerţ Exterior SA

pe numele Băncii Naţionale a României.

Concomitent cu echivalentul în lei al sumei în valută virată la fondul valutar al statului, stabilit la cursul în vigoare din ziua efectuării operaţiunii, se credita contul în lei al agentului economic. Diferenţa de 50 la sută trebuia

virată în contul curent în valută al agentului.

Prin apariţia, la data de 3 mai 1991, a Regulamentului privind operaţiunile curente şi transferurile de capital cu mijloace de plată străine, s-a creat un regim valutar bazat pe două cursuri ale monedei naţionale, prin care o parte a tranzacţiilor externe se deconta la cursul oficial, stabilit de Banca Naţională a României, iar cealaltă parte se deconta la cursul stabilit pe piaţa valutară.

În vederea funcţionării normale a pieţei valutare, s-a luat decizia extinderii imediate a acesteia la tranzacţiile cu valută ale rezidenţilor şi nerezidenţilor, persoane fizice.

În acest fel, piaţa valutară trebuia să se realizeze prin intermediul băncilor comerciale participante la piaţa interbancară (licitaţii valutare), precum şi prin birouri de schimb valutar, constituite ca societăţi comerciale în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 şi autorizate de Banca

Naţională a României.

Ca urmare, în luna iulie 1991, au fost deschise, în conformitate cu

reglementările Băncii Naţionale a României, casele de schimb valutar, ceea

ce a permis accesul legal al persoanelor fizice la piaţa valutară.

Obiectul de activitate al caselor de schimb valutar l-a constituit cumpărarea de valută contra lei, în numerar şi de cecuri de călătorie, nelimitat, de la rezidenţi şi nerezidenţi, persoane fizice şi vânzarea contra lei de valută în numerar, limitat la 100 dolari SUA pe tranzacţie, numai către rezidenţi persoane fizice.

În luna noiembrie 1991, cursul interbancar (300 lei/dolar) a fost unificat cucel oficial de 60 lei/dolar, noul curs unic fiind stabilit la 180 lei/dolar.

În felul acesta, a fost introdus un nou regim valutar, prin care toate

încasările obţinute din exporturi ale agenţilor economici erau automat

decontate în lei la cursul unic, iar importurile se realizau pe seama

cumpărărilor de devize pe piaţa valutară. Am asistat, astfel, la cedarea

valutei către sistemul bancar.

Potrivit Ordinului Guvernatorului Băncii Naţionale a României nr. 616 din 11 noiembrie 1991, pe teritoriul României toate încasările, plăţile şi

decontările s-au efectuat numai în lei.

Începând cu data de 11 noiembrie 1991, a fost introdusă convertibilitatea internă, limitată, a leului, la operaţiuni de cont curent pentru tranzacţii de export-import cu mărfuri şi servicii, precum şi alte transferuri.

Cursul de schimb al leului faţă de alte valute s-a determinat, începând cu data de 11 noiembrie 1991, zilnic, pe piaţa valutară interbancară.

La piaţa valutară interbancară participau Banca Naţională a României,

precum şi băncile comerciale autorizate.

Cursul de schimb al leului faţă de alte valute, stabilit zilnic pe piaţa

valutară interbancară, se comunica de către Banca Naţională a României şi

se aplica tuturor tranzacţiilor valutare efectuate pe teritoriul României.

Pentru plăţile privind operaţiuni de cont curent, toţi agenţii economici

puteau efectua transferuri în devize prin băncile comerciale autorizate,

contra lei, la cursul zilei.

Cererile de transfer erau prezentate la băncile comerciale concomitent cu depunerea contravalorii în lei, care atesta capacitatea de plată a agentului

economic şi asigura respectarea regulilor de prudenţă bancară.

Solicitările de transferuri pentru sume ce depăşeau 10000 dolari SUA sau echivalentul în alte valute se prezentau spre autorizare Oficiului Control

Devize din Banca Naţională a României. Solicitările de transferuri pentru sume sub 10000 dolari SUA se prezentau spre autorizare băncilor

comerciale.

Importurile considerate vitale pentru economie (resurse energetice,

alimente) aveau prioritate pe baza garanţiilor emise de Ministerul Finanţelor

în favoarea Băncii Naţionale a României.

Disponibilităţile valutare care au fost preluate de Banca Naţională a

României s-au constituit în rezervă valutară.