Politica fiscală europeană

CAPITOLUL 1. ELEMENTE TEORETICE PRIVIND POLITICA FISCALA EUROPEANA

1.1.Sistemul fiscal al Uniunii Europene

Crearea şi dezvoltarea sistemului fiscal al UE nu este doar un proces economic ci şi un important proces politic. În general, sistemul fiscal se bazează pe instituţiile şi instrumentele necesare pentru implementarea politicii fiscale într-o anumită zonă.

Structura sistemului fiscal al Uniunii Europene se rezumă la bugetul acesteia, fiind singurul instrument de implementare a politicii fiscale la nivelul central supra-naţional al uniunii. Restul sistemului fiscal poate fi văzut ca un set de diverse reguli şi aranjamente prin intermediul cărora ţările membre coordonează şi armonizează alte segmente ale politicii fiscale. Acestea se referă în primul rând la armonizarea sistemului de taxe şi coordonarea stabilizării politicilor fiscale prin intermediul SGP (Stability and Growth Pact) şi a criteriului de convergenţă Maastricht.

La nivelul UE politica fiscală este subordonată tratatului de înfiinţare a Comunităţii Europene, care prevede:

-eliminarea taxelor vamale între ţările membre (Art. 3) şi a oricăror altor măsuri cu efect similar şi asigurarea liberei concurenţe în cadrul pieţei comune.

În acest sens se au în vedere în special impozitele indirecte (TVA şi accizele). Impozitele directe sunt subordonate scopului de neafectare a liberei concurenţe pe piaţă, însă se recomandă membrilor încheirea de convenţii de evitare a dublei impuneri internaţionale.

Mai mult, Tratatul de la Maastricht (1992) impune membrilor uniunii monetare limitarea deficitelor bugetare la 3% din PIB, membrilor neparticipanţi la uniunea monetară fiindu-le recomandat să evite deficitele substanţiale.

Bugetul Uniunii Europene este relativ redus şi prin el este alocat un volum redus de fonduri comparativ cu aria de acoperire (27 ţări membre). Conform mărimii şi structurii veniturilor şi cheltuielilor se diferenţiază faţă de bugetele naţionale ale statelor membre. Veniturile şi cheltuielile totale ale bugetului Uniunii Europene depăşeşte puţin 1% din PIB al acesteia. Bugetul UE are propriile resurse dar acestea provin din taxe ale bugetelor naţionale ale ţărilor membre şi sunt controlate de către guvernele acestora. Funcţia de bază a acestui buget este finanţarea funcţionalităţilor şi politicilor de bază ale UE, dintre care cele mai importante cheltuieli sunt cu agricultura şi politicile structurale.

Armonizarea sistemului de taxe poate fi studiat ca fiind al doilea segment al sistemului fiscal al UE. Stabilirea taxelor se află exclusiv în domeniul statelor membre iar regulile după care se aplică aceste taxe fac parte din sistemul naţional de taxe al fiecărei ţări membre. Totuşi, deoarece apartenenţa la Uniunea Europeană se bazează pe o înţelegere internaţională care cuprinde anumite drepturi şi obligaţii pentru fiecare ţară membră, independenţa acestora privind sistemul de taxe este limitată.

Al treilea segment al sistemului fiscal al Uniunii Europene este considerat ca fiind coordonarea stabilizării politicilor bugetare ale ţărilor membre prin intermediul regulilor fiscale ale Uniunii. Regulile fiscale se aplică prin SGP şi de asemenea prin criteriul de convergenţă Maastricht. Împrejurările care au influenţat dezvoltarea sistemului fiscal curent al UE au influenţat şi coordonarea politicilor bugetare ale ţărilor membre. În acest context, nevoia menţinerii disciplinei fiscale în interiorul uniunii monetare este accentuată. Principala ţintă a SGP, este prevenirea apariţiei deficitelor bugetare excesive, cu scopul de a menţine disciplină fiscală, management inteligent al finanţelor publice şi conservarea stabilităţii economice în interiorul uniunii economice şi monetare (EMU). Felul în care SGP este implementat se bazează pe o supervizare multilaterală a poziţiilor din buget şi a diferitelor proceduri în cazul deficitelor excesive.

Deşi au acceptat în principiu obiectivele politicii fiscale a UE, totuşi, guvernele statelor membre au fost reticente în ceea ce priveşte paşii principali spre armonizarea fiscală, iar Pactul de Creştere şi Stabilitate prevede că deciziile cu privire la aceasta trebuie adoptate cu unanimitate în Consiliul Europei. Pentru că, pe de o parte, politica fiscală este privită ca o componentă a suveranităţii naţionale, iar sistemele fiscale ale statelor membre se deosebesc substanţial, datorită diferenţelor în ceea ce priveşte structurile economice şi sociale ale acestora şi diferenţelor conceptuale privind rolul fiscalităţii, în general, şi al unui anumit impozit, în particular. De exemplu: gradul general al fiscalităţii şi al contribuţiilor sociale, ca procent în PIB, variază între 34%, în Grecia, şi aproape 55%, în Suedia, media UE fiind 42,6%. Impozitele directe, formate în principal din impozitul pe venitul persoanelor fizice şi cel pe profitul companiilor, variază între 9% din PIB în Grecia, la peste 32% în Danemarca, media UE fiind 13,7%.

Impozitele indirecte, formate în principal din TVA şi accize, variază între 11% din PIB, în Spania, şi peste 19%, în Danemarca, media UE fiind 13,8%. Iar contribuţiile sociale variază de la 1,7% din PIB, în Danemarca, la peste 19%,