Politica Industrială a Uniunii Europene

INTRODUCERE

Lucrarea „Politica industrială a Uniunii Europene” îşi propune să stabilească şi să explice semnificaţia, structura şi performanţele industriei în Uniunea Europeană. Noţiunea largă de politică industrială cuprinde politica Uniunii Europene industrială, orizontală şi sectorială, fiecare dintre ele fiind supravegheate la nivelul Uniunii Europene.

Această lucrarea a fost scrisă în ideea de a lămuri toate aspectele legate de această politică a Uniunii Europene, astfel pornind de la această idee lucrarea este organizată în 2 capitole.

Primul capitol este dedicat prezentării generale a politici industriale a Uniunii Europene, şi este structurat la rândul său din 4 subcapitole. În primul subcapitol se defineşte şi se relatează evoluţia conceptului de politică industrială a Uniunii Europene.

Al doilea subcapitol cuprinde principalele ramuri industriale la nivel european, cel de al-3-lea subcapitol cuprinde importantele principii ce guvernează politica industrială a Uniunii Europene, în următorul subcapitol se face o prezentare a trăsăturilor definitorii ale politicii industriale ale Uniunii Europene. Iar în ultimul subcapitol sunt prezentate obiectivele şi priorităţile în politicile industriale ale UE, realizandu-se o analiză a politicii industriale din unele ţări ale Uniunii Europene.

O bună definiţie a politicii industriale este că aceasta reprezintă totalitatea acţiunilor şi politicilor unui stat în relaţiile sale cu industria, iar ca sferă de cuprindere, politica industrială prezintă diferite abordări, în cadrul ei, ar trebui luate în considerare nu numai bunurile rezultate din activităţile industriale ci şi serviciile. Discursul asupra politicii industriale s-a schimbat semnificativ în ultimii ani.

În zilele noastre, accentul se deplasează de la înţelegerea legăturilor industriale în sens restrâns, în legătură doar cu activitatea propriu-zis industrială, şi în sens tehnico-economic, în legătură cu raporturile input-output între sectoare, către înţelegerea în sens lărgit, faţă de întreaga gamă a ocupaţiilor economice, şi în perspectiva internaţională, faţă de capacitatea ramurilor de activitate economică de a face faţă concurenţei.

Al doilea capitol este dedicat prezentării politici industriale a României, fiind prezentată poziţia actuală a industriei româneşti şi obiectivele politicii industriale a României. Documente care fundamentează politica industrială din România sunt prezentate tot în cadrul acestui capitol. În subcapitolul 3 sunt relatate elementele de susţinere a dezvoltării industriei în România - perioada 2005-2009. Ultima secţiune a acestui capitol cuprinde evolutiile politicii industriale în România comparativ cu Uniunea Europeană.

Politica industrială în România s-a situat o bună perioadă, după anul 1990, în conul de umbră al confuziei între dorinţa de promovare a anumitor ramuri ale industriei considerate prioritare (de multe ori după criterii ad-hoc) şi tendinţele de intervenţionism în economie sub presiunea unor grupuri de presiune. Odată cu definirea primei strategii de dezvoltare economică pe termen mediu (2000), în contextul reformelor care au fost iniţiate după începerea negocierilor cu Uniunea Europeană în vederea aderării, se poate vorbi pentru prima dată în istoria economică post-decembristă a României despre conturarea unei politici industriale şi apoi a unei viziuni mai sistemice şi consistente în abordarea acestei politici.

Intrată în Uniunea Europeană la începutul anului 2007, România se vede obligată să accepte multe dintre politicile comune europene, dar, în acelaşi timp, să conceapă propria sa politică industrială care să o conducă la un nivel de competitivitate relativ mai apropiat de media Uniuni Europene şi care să crească într-un ritm superior acesteia. Această politică industrială trebuie să urmărească totodată încadrarea firmelor care operează în România în sistemul pieţei unice europene, fără dezavantaje relative, astfel încât eventualele decalaje defavorizante moştenite la momentul aderării să nu afecteze nivelul de trai al populaţiei României, iar economia să intre pe o cale de dezvoltare sustenabilă pe termen lung.

Lucrarea se încheie cu concluziile analizelor din lucrare şi va propune câteva sugestii şi recomandări pentru decidenţi în sfera politicilor industriale şi cu propuneri pentru îmbunătăţirea politicii industriale.

Pentru început, trebuie făcută precizarea că, în cultura economică de tip anglo-saxon, politicile industriale sunt sinonime cu ceea ce în cultura de tip continental-mediteranean se numeşte politici sectoriale. În consecinţă, atât analiştii, cât şi decidenţii politici din România, utilizează sintagma „politici industriale” atunci când se referă la intervenţionismul în sfera industriei sau, în particular, în industria prelucrătoare, ceea ce limitează în mod eronat întinderea reală a potenţialei arii de intervenţie.

Politica industrială poate fi definită ca o largă gamă de măsuri guvernamentale menite să promoveze creşterea şi sporirea competitivităţii a unui anumit sector sau a unor sectoare într-o economie. Deoarece astfel de măsuri implică tratament preferenţial, este logic să completăm definiţia, cu condiţia, că celelalte sectoare beneficiază indirect de suportul oferit sectoarelor ţintă (prioritare) şi nici un sector nu va fi prejudiciat de măsurile acestei politici

Politica industrială a Uniunii Europene este o politică foarte complexă care reprezintă un set de politici în diferite domenii, tangente cu industria, dar fără aceste politici o politică industrială ar fi imposibilă, iar principalul obiectiv al politicii industriale a Uniunii Europene este consolidarea poziţiilor industriei europene, prin asigurarea competitivităţii industriei europene pe plan internaţional, asigurând o creştere economică continuă, oferind totodată clienţilor săi produse de calitate la preţuri competitive, protejând în acelaşi timp şi mediul înconjurător.

Politica industrială a Uniunii Europene are la bază o contribuţie privind realizarea următoarelor obiective:

- stabililirea minimului necesar fără care îndustria şi antreprenorii nu pot realiza ambiţiile sale. Scopul fiind stabilirea unui cadru legal previzibil adaptat necesităţilor politicii;

- asigurarea condiţiilor pentru dezvoltarea şi realizarea potenţialului competitiv al industriei. Accesibilitatea tehnologiilor, cunoştinţelor, forţei de muncă calificate, resurse financiare, atitudine pozitivă făţă de cei ce îşi asumă riscuri şi alte condiţii ce formează adevăratul mediu de afaceri, competitiv şi inovator, trebuie să fie principală preocupare a politicienilor;

- asigurea capabilităţii de funcţionare a cadrelor legale, instituţiilor şi instrumentelor necesare mediului de afaceri şi industrie, eficient şi conform obligaţiilor publice.

Pornind de la cele expuse trebuie să menţionăm că obiectivul general al politicii industriale trebuie să devină creşterea competitivităţii şi în general a performanţelor industriei în vederea întăririi capacităţii de adaptare a economiei ţării la cerinţele pieţei internaţionale, în condiţiile globalizării economiei mondiale.

Prin atingerea acestor obiective industria va avea în continuare un rol important şi o pondere semnificativă în structura economiei naţionale şi va constitui unul dintre principali factori ai dezvoltării economice durabile. Atingerea obiectivelor politicii industriale depinde de satisfacerea condiţiilor esenţiale pentru obţinerea unei creşteri economice durabile: stabilizarea macroeconomică, crearea şi funcţionarea mecanismelor pieţei, crearea unui mediu de afaceri deschis şi viabil, adâncirea şi consolidarea mediului concurenţial.

Ţinta finală a politicii industriale o constituie creşterea competitivităţii şi în general a performanţelor industriei româneşti în vederea întăririi capacităţii de adaptare a economiei ţării la cerinţele pieţei internaţionale, în condiţiile globalizării economiei mondiale.