Politica monetară a României în vederea adoptării monedei unice euro

INTRODUCERE

În anul 1957 şase ţări europene (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Olanda şi Luxemburg) semnau Tratatul de la Roma, prin care lua fiinţă Comunitatea Economică Europeană. Puţini erau cei care îndrăzneau să prefigureze atunci dezvoltarea ulterioară a organizaţiei, care a evoluat treptat – dar rapid în perspectivă istorică – de la o simplă uniune vamală la o cuprinzătoare structură politică şi economică, ce a fost consfinţită în 1992 prin Tratatul de la Maastricht.

Aderarea în acest an a altor zece ţări, cărora li se vor alătura într-un viitor previzibil şi altele, aflate până în 1989 dincolo de „cortina de fier”, va transforma în final Uniunea Economică şi Monetară (UEM) într-un spaţiu politico-economic de primă mărime în lumea secolului XXI.

Decizia României de a se alătura Uniunii Europene (UE) reprezintă o orientare strategică îmbrăţişată practic de toate forţele politice ale ţării şi de majoritatea covârşitoare a populaţiei. Este de aşteptat ca aderarea României la Uniune să se producă în anul 2007, urmând ca ulterior, după îndeplinirea criteriilor de ordin economic, să aibă loc şi intrarea în zona euro, care dă conţinut deplin integrării în UEM.

Nu există nici o urmă de îndoială că decizia integrării în structurile Uniunii Europene este singura corectă şi utilă dezvoltării pe termen lung a ţării noastre. Aderarea la Uniunea Europeană reprezintă un catalizator al progresului şi un instrument pentru ca România să „ardă etapele” şi să elimine decalajele care o despart în prezent de nivelul Uniunii Europene, atât în plan economic, cât şi al instituţiilor şi performanţei de ansamblu a societăţii. Aceasta va antrena fără îndoială un efort de lungă durată – de ordinul deceniilor – şi va presupune, întâi de toate şi mai mult decât orice, abandonarea unor mentalităţi anacronice pentru o societate a competiţiei, performanţei şi bunăstării. Este de la sine înţeles că într-un asemenea demers orientările majore ale programelor economice vor transcende ciclurilor electorale, în scopul atingerii obiectivului naţional major reprezentat de atenuarea şi eliminarea cât mai rapidă a decalajelor.

În acest context, aderarea la UE, programată pentru anul 2007, va reprezenta fără îndoială un însemnat pas înainte, dar procesul de reducere a decalajelor va continua mult timp după aceasta. Aderarea la zona euro va reprezenta un al doilea pas de mare importanţă în acest proces. Conform reglementărilor actuale, adoptarea euro nu poate fi realizată mai curând de doi ani de la data intrării în Uniunea Europeană, dar este probabil că îndeplinirea condiţiilor care să facă posibilă intrarea în acest proces nu se va realiza din primul an după aderarea la UE. De altfel, dacă aderarea la zona euro este în sine un obiectiv strategic de mare importanţă, momentul efectiv în care decizia este pusă în aplicare va trebui cântărit cu multă grijă, pentru a vedea care sunt avantajele, dar şi restricţiile pe care acest demers le antrenează.

Lucrarea de faţă îşi propune să realizeze o analiză a condiţiilor ce trebuie îndeplinite, precum şi a principalelor opţiuni asupra cărora urmează a fi luate decizii fundamentale de politică economică, inclusiv adoptarea unui calendar cu măsuri concrete pentru fiecare etapă. A doua secţiune discută chestiuni cu caracter general privind mecanismul cursului de schimb ERM II, care reprezintă o etapă obligatorie în adoptarea euro ca monedă naţională. În această secţiune este argumentată necesitatea îndeplinirii nu numai a criteriilor de convergenţă nominală,expres prevăzute de Tratatul de la Maastricht, ci şi a unor „criterii” de convergenţă reală, care să asigure un grad înalt de similitudine şi de coeziune structurilor economiilor ţărilor candidate.

A treia secţiune analizează modul în care România îndeplineşte în prezent atât criteriile nominale, cât şi cele de convergenţă reală. Concluzia ce se desprinde este că ţara noastră prezintă rămâneri în urmă la ambele categorii, iar surmontarea decalajelor trebuie să le privească deopotrivă.

Lucrarea continuă cu o secţiune dedicată trecerii la euro a noilor state membre ale UE din 2004. Sunt prezentate opinii cu privire la intrarea în ERM II şi la adoptarea euro de către aceste ţări şi evoluţii recente în abordarea problemei. Este făcută o prezentare a dificultăţilor întâmpinate de Ungaria, ca urmare a tentativei de a atinge concomitent două obiective conflictuale de politică monetară, în absenţa unei coordonări adecvate a mix-ului de politici economice adoptate.

Cea de-a cincea secţiune pune în discuţie o posibilă strategie pe termen mediu pentru aderarea României la euro. Este analizată posibilitatea utilizării unei alternative la trecerea prin ERM II. Sunt prezentate propuneri privind orientarea şi calibrarea politicii monetare, precum şi câteva dintre priorităţile convergenţei reale, în vederea trecerii României la moneda unică europeană. Sunt aduse argumente pornind şi de la experienţa altor ţări în favoarea stabilirii unui calendar care să permită adoptarea euro ca monedă naţională la orizontul anilor 2011-2014.

1. Consideraţii privind politica monetară în condiţiile integrării în

Uniunea Europeană

În economia de piaţă politica economică este o intervenţie deliberată a statului în domeniul economic în vederea realizării unor obiective de ordin structural sau conjunctural. Intervenţia autorităţii publice se concretizează întru-un ansamblu de măsuri luate pentru a influenţa viaţa economică, iar obiectivele avute în vedere vizează, în final, dezvoltarea pe termen lung. Prin politica economică statul îşi propune să constrângă agenţii economici să accepte orientările şi deciziile subordonate interesului public, supunând sub control principalele variabile economice şi sociale.

Una dintre componentele politicii economice este politica monetară. Prin politica monetară se poate influenţa activitatea economică, utilizându-se instrumentele disponibile băncii centrale: oferta de bani, ratele dobânzii şi cursul de schimb. Adesea, această politică se poate afla în dezacord cu politica fiscală, care este asociată cu schimbări ale cheltuielilor guvernamentale şi respectiv, ale impozitelor guvernamentale. Însă ambele tipuri de politică influenţează, în principal, cererea agregată.

O politică monetară bună este cea care furnizează economiei o monedă cu valoare stabilă şi care evită perturbarea plăţilor şi sistemului bancar. O politică monetară bună nu poate face ca o economie să fie bogată – aceasta o poate face doar producţia de bunuri şi servicii reale. În schimb, o politică monetară proastă perturbă economia reală şi, astfel, determină o pierdere a producţiei reale.