Politica Monetară Unică

Capitolul I

Necesitatea si contextul aparitiei politicii monetare unice

Conceptia generala a integrarii europene vizeaza o politica monetara unica corelata cu o libertate pronuntata a tarilor membre în derularea politicilor economice.

Dar unitatea politicii monetare cere în mod necesar corelare si coordonarea politicilor economice pe multiple planuri.

Politica monetara este unul din instrumentele cel mai frecvent utilizate, exprimata ca: ansamblul masurilor luate, prin Banca Centrala sau autoritatile monetare, pentru a exercita o anumita influenta asupra dezvoltarii economice sau pentru a asigura stabilitatea preturilor si a cursurilor valutare.

Politicile monetare din tarile care beneficiaza de statut derogatoriu si politica monetara din zona euro sunt coordonate de Consiliul General, deciziile strategice revin Consiliului Guvernatorilor, în timp ce realizarea curenta va reveni Directoratului B.C.E.

B.C.E. controleaza treptat politica monetara în zona euro. În statutele acestei banci se stipuleaza, în mod explicit, ca în virtutea independentei, conducatorii sai nu pot primi instructiuni de la guvernele nationale sau de la institutiile comunitare.

În derularea ei, politica monetara trebuie sa tina cont de actiunea sistemului bancar, care reprezinta si exprima nevoile economiei, si de actiunea Tezaurului care reprezinta si exteriorizeaza cerintele statului.

Obiectivele politicii monetare se confunda cu cele ale politicii economice, pentru realizarea carora aceasta actioneaza ca un instrument. Aceasta implica, pe de o parte, necesitatea de a asigura un maximum de coerenta între tehnicile politicii monetare si celelalte instrumente ale interventiei.

Politica monetara condusa de Banca Centrala are ca un obiectiv, controlul mijloacelor de plata pentru a evita un dezechilibru inflationist sau deflationist. Potrivit orientarilor monetariste, adica având în vedere relatia considerata, relativ stabila, între volumul lichiditatilor si PIB, se urmareste ca obiectiv central al politicii monetare, armonizarea în acest sens a cresterii regulate a lichiditatilor, în functie de dezvoltarea activitatii economice, de variatiile vitezei de circulatie a monedei si rata de crestere a preturilor, considerata acceptabila.

În formularea ei deplina, politica monetara poate fi definita ca ansamblul interventiilor Bancii Centrale sau a autoritatilor monetare care se efectueaza asupra lichiditatii economiei, în scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare, la realizarea obiectivelor politicilor monetare.

Necesitatea unei politici monetare unice a aparut odata cu instaurarea monedei unice care prezinta unele consecinte si asupra platilor internationale.

În primul rând este evident ca platile sunt simplificate: de la începutul perioadei de tranzitie, necesara înlocuirii complete monedelor nationale cu euro, nu a fost nici o diferenta între platile interne ale statelor membre si platile între statele membre. Acestea au fost efectuate în euro pentru schimbul de bunuri, servicii sau active, indiferent daca partenerii au fost sau nu rezidentii aceleiasi tari.

În al doilea rând, platile internationale ale U.E.M. nu pot sa afecteze cursurile de schimb – stabilite irevocabil – si nu sunt afectate de acestea. Cu alte cuvinte, un stat membru nu poate sa se astepte la ameliorarea balantei sale comerciale, fata de un alt stat membru al Uniunii, prin mecanismul deprecierii monedei sale.

De asemenea, fluxul capitalurilor între tarile europene nu poate fi influentat de variatiile anticipate ale cursului de schimb. Astfel, balantele de plati nationale nu mai au decât importanta traditionala în materie de politica economica; ele au devenit niste documente contabile, care contin informatii, fara efect asupra valorii monedei în circulatie în tarile respective. Se poate face chiar o analogie între Uniunea Monetara cu moneda sa unica si tarile suverane emitente a propriei lor monede; în acestea, ca de altfel si în statele federale, puterea monetara nu este divizata, ci apartine Bancii Centrale Europene.

Al treilea mod de arata necesitatea unei politici monetare unice centralizate consta în logica fenomenelor în caz contrar. Daca doua banci centrale beneficiaza individual de o putere autonoma de creatie monetara a aceleiasi monede, oferta de moneda nu va fi sub control.

Fiecare dintre cele doua banci centrale va dori sa majoreze propria sa emisiune, pentru a-si majora astfel veniturile, cu efectele negative cunoscute propagate apoi în întreaga Uniune. Singura solutie viabila este deci centralizarea puterii monetare.

Practic, evolutia BCE în ce priveste ansamblul prerogativelor în materie monetara: alegerea instrumentelor, alegerea obiectivelor intermediare, monopolul emisiunii de bancnote, semnifica faptul ca bancile centrale nationale au pierdut în întregime puterea monetara.