Politici Fiscale de Stimulare a Creșterii Economice și Eficiența Lor

Capitolul 1 Politica fiscală: concept şi rol

1.1 Concept şi obiective

Politica fiscală este una dintre componentele esenţiale ale politicilor guvernamentale şi, în acelasi timp, o componentă a politicii economice şi sociale a statului modern.

Conceptul de politică fiscală este prezentat adesea cu nuanţe diferite, accentuându-se, de regulă, asupra laturii sale referitoare la sistemul de impozite promovate de un stat. De fapt, politica fiscală nu poate fi conceput decât ca un mixaj între modalităţile de procurare a resurselor la dispoziţia statului şi cele privind destinaţiile ce se dau acestor resurse, în îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor ce-i revin.

Sub aspect etimologic, la originea noţiunii de fiscalitate se află cuvântul “fiscus”, folosit în imperiul roman cu semnificaţia unui coş (paner) unde se adunau veniturile destinate acoperirii cheltuielilor principelui, respectiv ale statului . Fiscalitatea exprimă procese de redistribuire obligatorie a produsului naţional şi, chiar a avuţiei naţionale, pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului şi, în general, ale autorităţilor publice. Ea se concretizează în forme obligatorii de prelevare a resurselor la dispoziţia autorităţilor publice şi distribuirea acestora sub forma generală a cheltuielilor publice, având la baza un cadru juridic normativ.

În accepţiunea largă, noţiunea de politică fiscală semnifica opţiunile autorităţilor publice cu privire la procurarea şi utilizarea resurselor cu caracter fiscal, pentru satisfacerea nevoilor de utilităţi publice. Astfel, politica fiscală stabileste modalităţile de procurare, alocare şi utilizare a resurselor financiar-fiscale de către autorităţile publice.

În accepţiunea restrânsă, politica fiscală este definită prin ansamblul opţiunilor ce vizează numai procurarea resurselor financiare la dispoziţia autorităţilor publice, sub forma prelevărilor obligatorii, de tipul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor. Politica fiscală este astfel prezentată ca o politică a impozitelor ca procese independente de folosirea lor, ceea ce imprimă un caracter foarte restrictiv problematicii sale. Limitându-se sfera de manifestare a politicii fiscale numai la procurarea de resurse fiscale prin prelevari cu caracter obligatoriu, se ignoră suportul sau obiectiv, constând în nevoia de finanţare a cheltuielilor pentru acţiuni de interes public, în raport cu care se justifică o anumită proporţie a prelevărilor obligatorii.

În concluzie, politica fiscală poate fi definită ca ansamblul de activităţi, metode, forme, tehnici, instrumente şi instituţii specifice prin care se realizează procurarea de resurse fiscale la dispoziţia statului şi, în general, a autorităţilor publice, precum şi cele de alocare a acestora pe destinaţii, respectiv realizarea de cheltuieli publice pe seama acestor resurse, inclusiv folosirea celor doua categorii financiare pentru influenţarea vieţii economice şi sociale în sensul dorit.

Politica fiscală apare astfel, ca o parte de bază a politicii bugetare, întrucat prelevările cu caracter fiscal se constituie ca venituri bugetare, iar destinaţiile date resurselor prelevate îmbracă forme ale cheltuielilor bugetare. În mod implicit, politica fiscală se intercondiţionează cu politica bugetară, integrându-se în aceasta, fiind adesea utilizat termenul de politică fiscal-bugetară.

Prezenţa statului în viaţa economică şi socială s-a dovedit absolut necesară şi indiscutabilă, inclusiv în societatea contemporană, atât prin politica economică cât şi prin cea financiară promovate în situaţii diverse. Atât în calitatea sa de arbitru, cât şi în cea de subiect economic specific, el trebuie să adopte deciziile de politică economică-financiară adecvate obiectivelor de îndeplinit.

Prin obiectivele majore ale politicii fiscale, se numără:

- Procurarea unor resurse fiscale la dispozitia autorităţilor publice cu un randament cât mai ridicat, presupunand opţiuni vizând modalităţilor de procurare a resurselor fiscale şi crearea unui sistem de impozite adecvat politicii generale;

- Alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor, privind stabilirea destinaţiilor, modalităţilor de alocare şi utilizare efectivă a acestora, concretizându-se prin sistemul cheltuielilor publice, ale cărei structuri şi dimensiuni reflectă orientările de politică generală, urmărind satisfacerea cerinţelor de oportunitate şi de eficienţă cât mai înaltă;

- Asigurarea funcţionarii normale a instituţiilor publice; deciziile luate prin politica fiscală trebuie să asigure mobilizarea şi distribuirea resurselor necesare derulării normale a activităţii instituţiilor publice;

- Realizarea procesului de redistribuire a produsului naţional între domenii de activitate, categorii de persoane, indivizi; politica fiscală trebuie să fie axată pe principii de echitate, protecţie socială şi raţionalitate economică;

- Influenţarea unor procese economico- sociale, corespunzătoare obiectivelor politicii generale: preocuparea pentru stabilizarea economiei afectată de acţiunea unor factori perturbatori, atenuarea oscilaţiilor caracteristice ciclurilor economice, menţinerea unei economii progresive, care să asigure un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă, modernizarea şi restructurarea economiei, alături de o dezvoltare durabilă a societăţii.