Politici și tratamente contabile privind trezoreria întreprinderii

CAPITOLUL I.

TABLOUL FLUXURILOR DE TREZORERIE –

COMPONENTA A SITUAŢIILOR FINANCIARE

1.1 DOCUMENTE NECESARE ÎNTOCMIRII TABLOULUI FLUXURILOR DE TREZORERIE

1.1.1. BILANŢUL ŞI SITUAŢIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

Creşterea gradului de complexitate a activităţii economice a întreprinderilor, in contextul mecanismelor pieţei, are implicaţii profunde in procesul de conducere, prin stabilirea atenta a realităţii, pe o analiza ştiinţifica cu scopul de a facilita adoptarea deciziilor corespunzătoare.

Prin geneza, contabilitatea a apărut din nevoia de a răspunde in plan informaţional si decizional la problema gestionarii in condiţii de eficienta a valorilor economice separate patrimonial. Rentabilitatea reprezintă o dimensiune financiara deosebit de importanta; aceasta se regăseşte in mod curent in „jocurile” de supravieţuire ale întreprinderii.

Dacă în prima etapă a reformei (1991-1994) consilierea experţilor francezi a orientat normalizatorii români spre alegerea primei scheme de bilanţ prevăzute de Directiva a-IV-a (articolul 9 din directivă, adică bilanţul sub forma bilaterală), model regăsit de altfel în practicile franceze, în cea de-a doua etapă a reformei (marcată de apariţia Ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr. 1752/2005), sub consilierea experţilor britanici, normalizatorii români au ales modelul găsit în practicile britanice (articolul 10 din directivă, adică bilanţul sub forma de listă). Spre deosebire de fostul model de bilanţ, orientat cu predilecţie spre o analiză de tip financiar-funcţional, bazată pe echilibrul generat de relaţia între fondul de rulment, necesarul în fond de rulment şi trezoreria netă, actuala schema este orientată, fără ca textele reglementare româneşti să precizeze acest lucru, spre analizele de tip „lichiditate-solvabilitate”, ea apropiindu-se din punct de vedere al structurii şi concepţiei de prevederile referenţialului contabil internaţional (IAS 1).

Noul model de bilanţ facilitează studiul poziţiei financiare a întreprinderii. Astfel, separarea creanţelor şi datoriilor pe termene de scadenta oferă informaţii pentru analiza lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii, iar fondul de rulment şi capitalurile permanente îşi aduc contribuţia la diferite studii situaţie în perimetrul poziţiei financiare a întreprinderii.

Conform Cadrului General pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare elaborat de Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASC) şi prezentat şi în OMFP nr. 1752/2005(privind aprobarea reglementarilor contabile conforme cu directivele europene), structurile legate direct de evaluarea poziţiei financiare sunt activele, datoriile şi capitalurile proprii.

- Un activ reprezintă o resursă controlată de întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute şi de la care se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere. Un activ este recunoscut în bilanţ în momentul în care este probabilă realizarea unui beneficiu economic viitor de către întreprindere şi activul are un cost sau o valoare care poate fi evaluată în mod credibil.

- O datorie reprezintă o obligaţie actuală a întreprinderii ce decurge din evenimente trecute şi prin decontarea căreia se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează beneficii economice. O datorie este recunoscută în bilanţ atunci când este probabil ca o ieşire de resurse purtătoare de beneficii economice va rezulta din lichidarea unei obligaţii prezente şi când valoarea la care se va realiza această lichidare poate fi evaluată în mod credibil.

- Capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele unei întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor sale.

UTILITATEA BILANŢULUI este dată de faptul că acesta permite formularea unor judecăţi de valoare privind riscul asumat de o întreprindere şi evaluarea mişcărilor viitoare de trezorerie. Pentru aceasta, se poate proceda la o analiză a bilanţului prin prisma lichidităţii/exigibilităţii şi flexibilităţii financiare cu care se confruntă întreprinderea.

- Lichiditatea se referă la intervalul de timp necesar pentru ca un element de activ să fie realizat sau convertit în disponibilităţi, iar exigibilitatea, la intervalul de timp necesar pentru ca o datorie să fie achitată. În general, se consideră că, pentru o întreprindere, cu cât lichiditatea şi exigibilitatea sunt mai mari, cu atât aceasta riscă mai puţin să dea faliment.