Posibilități de Contracarare a Evaziunii Fiscale

1. Definirea evaziunii fiscale.

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea de la impunere a unei părţi mai mari sau mai mici din materia impozabilă. Ca fenomen, evaziunea fiscală se întâlneşte deopotrivă atât la nivel naţional, cât şi internaţional.

Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, defineşte fenomenul de evaziune fiscală ca fiind “sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de către persoane fizice sau juridice, române sau străine, denumite contribuabili”.

2. Tipuri de evaziune fiscală.

2.1 Evaziunea fiscală ‘’legală’’.

Evaziunea fiscală ‘’legală’’ reprezintă acţiunea contribuabililor de a ocoli legea, recurgând la o combinaţie neprevazută ale legilor şi deci „toleraţa” prin scăpare din vedere.

În practică, faptele de evaziune fiscală „legală” sunt foarte diversificate în funcţie de inventivitatea contribuabilului şi largheţea legii, dar cele mai frecvente folosite sunt urmatoarele:

• practica unor societăţi comerciale de a investi din profitul realizat în achiziţii de maşini şi utilaje pentru care statul acordă reduceri ale impozitului pe venit, măsură care este menită să stimuleze acumularea.

• folosirea, în anumite limite, a prevederilor legale cu privire la donaţiile filantropice, indiferent dacă acestea au avut loc sau nu, duce la sustragerea unei părţi din veniturile realizate de la impunere.

• scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamă si publicitate – mult mai mari decât cele care rezultă din aplicarea cotelor legale – asupra profitului brut realizat.

• interpretarea favorabilă a dispoziţiilor care prevăd importante facilităţi pentru contribuţiile la sprijinirea activităţilor sociale, culturale, ştiinţifice, şi sportive.

• constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă într-un cuantum mai mare decât cel justificat din punct de vedere economic micşorând astfel venitul impozabil.

• domiciliile în strainatate, în paradisurile fiscale.

O altă sursă importantă de evaziune fiscală, la îndemâna persoanelor fizice, o constituia până la data de 01.07.2010 neimpozitarea veniturilor globale ale acestora (venituri din dobânzi, câştiguri realizate din capital, venituri ocazionale) în fapt, până la această dată, impozitându-se doar veniturile obişnuite din activitatea de salariat, veniturile din dividende şi cu intermitenţă veniturile imobiliare.

2.2. Evaziunea fiscală frauduloasă (frauda fiscală).

Prin evaziunea fiscală ilicita se înţelege acţiunea contribuabilului ce violează o prescripţie legală cu scopul de a nu plăti impozitul cuvenit. Evaziunea fiscală este frauduloasă când contribuabilul, obligat să furnizeze date în sprijinul declaraţiei sale – recurge la disimularea obiectului impozabil, la subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor căi de sustragere de la plata impozitului datorat. La cercetarea contabilă se vor avea în vedere următoarele aspecte:

a. înregistrarile cu scop de a micşora rezultatele;

b. înfiinţarea de conturi pasive cu nomenclaturi fictive;

c. amortismentele nelegale şi amortismentele supraevaluarii;

d. rezerve latente;

e. nejustificarea cu documente legale a înregistrărilor;

f. trecerea de cifre nereale în registrele comerciale;

g. erori în conturi personale a unor părţi din beneficiu;

h. compensaţiuni de conturi;

i. reducerea cifrei de afaceri;

j. mascări de părţi din beneficiu prin emisiune;

k. crearea de conturi pasive la care se gasesc alocate diferite rezerve;

l. falsificarea sau crearea pur si simplu a unor piese si acte nejustificate;

m.contabilizări de cheltuieli şi facturi fictive;

n.erori de adunare, raportare etc.

3. Factori de evaziune.

Controalele efectuate de organele de control economico-financiar şi fiscal au condus la identificarea unor elemente care incită contribuabilii la evaziune fiscală şi fraudă. Din analizele efectuate la nivelul Ministerului Finanţelor Publice şi al Gărzii Financiare, factorii generatori de evaziune şi fraudă fiscală identificaţi, sunt următorii:

-desfăşurarea de activităţi nelegale (sub aspectul obţinerii autorizaţiei de funcţionare sau a respectării obiectului de activitate declarat);

-intenţia de eludare sau nerespectarea intenţionată a legislaţiei fiscale, în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor către stat;

-tergiversarea sau refuzul achitării efective a obligaţiilor fiscale corect determinate;

-conducerea incorectă sau incompletă a evidenţelor privind elementele de determinarea obligaţiilor fiscale;

-exploatarea unor incoerenţe sau interpretări ale legislaţiei, îndeosebi pe linia unor facilităţi fiscale acordate de lege;

-practicile în sfera fiscală, ale firmelor care funcţionează ilegal, sub denumirea de „fantomă”;

-interpunerea unor companii şi bănci „offshore” în activităţile comerciale ale unor agenţi înregistraţi în România;

-intenţia unor agenţi economici de a „masca” profitul obţinut, prin efectuarea unor cheltuieli supradimensionate, comparativ cu valoarea reală a acestora.

4. Instrumente si metode de masură a evaziunii fiscale.

Modul curent de exprimare a evaziunii fiscale este cel sub formă relativă, ca raport între totalitatea veniturilor cuvenite statului estimate a fi sustrase de la această destinaţie şi produsul inten brut (PIB), sau prin raportarea numărătorului definit mai sus la totalitatea veniturilor fiscale cuprinse în bugetul de stat anual.

Funcţia generală pentru aprecierea evaziunii fiscale în mărime absolută are un caracter empiric şi valoarea ei poate varia de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Ea are urmatoarea reprezentare:

E = E(U,X,Y)

în care:

E = funcţia evaziunii fiscale;

U = o mărime reprezentativă a gradului de înclinaţie a contribuabilului spre evaziune fiscală ce depinde, între altele de cultură, tradiţii, starea de sănătate socială şi economică a societăţii, etc.

X = o mărime reprezentativă a politicii fiscale (mărimea presiunii fiscale, permisivitatea legislaţiei fiscale, rigurozitatea aplicării acesteia şi severitatea sancţiunilor);

Y = o mărime reprezentativă a variabilelor reale ale economiei (produs intern brut,venit naţional);

a. paguba care este produsă prin comiterea evaziunii fiscale constă în sumele de bani sustrase de la plata lor către bugetul de stat de către delicvenţi.Convingerea societăţii că ea este pusă în primejdie de o astfel de activitate constituie motivaţia pentru punerea în afara legii şi limitarea acestei activităţi.

Mărimea daunelor provocate de evaziunea fiscală va tinde să crească în raport cu nivelul activităţii frauduloase, ca în relaţia:

H = H(A)

unde:

H = dauna provocată societăţii de evaziunea fiscală;

A = nivelul activităţii frauduloase.

Pe de altă parte, valoarea socială a câştigurilor delicvenţilor din evaziunea fiscală, tinde, de asemenea, să crească în raport cu numărul de fraude comise, după relaţia:

G = C(A)

Costul net sau pierderea societăţii din evaziunea fiscală este diferenţa dintre daună şi câştig şi poate fi exprimată astfel:

D(A) = H(A) - G(A)

Deoarece delicvenţii obţin, de regulă, în cele din urmă câştiguri marginale diminuate şi produc o daună marginală ridicată din fraude adiţionale, G< 0, H>0 şi D = H - G>0.