Practică în cadrul unei instituții publice

A. Aspecte generale

- Scurt istoric al Universitatii Lucian Blaga

Inaugurarea unei şcoli este întotdeauna un eveniment plin de semnificaţii pentru că educaţia înseamnă iluminare. Înseamnă posibilitatea de a contempla noi orizonturi şi de a modela minţi tinere. Înseamnă şansa de a influenţa viitorul prin formarea conştiinţelor tinere. Însă o şcoală inaugurată deja în anul 1380 este cu siguranţă o piatră de hotar în istoria unui oraş. Iar această şcoală şi-a deschis porţile în cetăţuia Sibiului.

Adevărul este că Sibiul a fost permanent animat de dorinţa de a ridica nivelul de cultură al locuitorilor lui, întrucât cunoaşterea a însemnat întotdeauna putere. Şi cum Biserica a oferit în mod constant cele mai bune condiţii de studiu, adunând sub aripile ei protectoare minţi avide de cunoaştere, începuturile învăţământului superior sibian au fost marcate de iniţierea în anul 1786 a Cursului Preparandial de învăţători din Sibiu – una din primele instituţii şcolare cu caracter pedagogic din Transilvania. În anul 1850, Cursul din Sibiu şi-a modificat profilul, devenind un Institut Teologico-Pedagogic de Grad Superior care a oferit iniţial cursuri de doi ani şi, începând cu anul 1861, cursuri de trei ani; simultan a fost înfiinţată o secţie pedagogică cu un program de studii de patru ani. Concomitent s-a organizat şi cursul de pregătire a viitorilor preoţi din eparhia ortodoxă românească a Transilvaniei, marcând începutul învăţământului teologic din Sibiu.

Însă educaţia religioasă oferită de această Şcoală Teologică nu a putut satisface toate nevoile societăţii acelor timpuri. Necesitatea unei educaţii laice s-a simţit acut pe tot parcursul secolului al XIX-lea. Erudiţii timpului, dintre care mulţi îşi făcuseră studiile în străinătate, au promovat în mod constant ideea unui institut de învăţământ superior sau a unei academii, cum o numeau ei. Avram Iancu, unul dintre martirii şi eroii cei mai iubiţi ai naţiunii noastre, scria în testamentul său: “Las toată averea mea, mişcătoare şi nemişcătoare pentru înfiinţarea unei Academii de drepturi, tare crezând eu că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele”. Însă vremurile nu ne-au fost prielnice, căci, cum spunea cronicarul, omul e sub vremuri. Imperiul Austro-Ungar în care Transilvania fusese încorporată, a respins toate petiţiile prin care se solicita înfiinţarea unei academii.

Şi totuşi realităţile socio-culturale ale timpului făceau imperativă nevoia de specialişti în drept şi administraţie. Conştientă de aceste nevoi stringente, minoritatea germană care se bucura de un statut privilegiat în acel moment, în comparaţie cu populaţia română care era doar tolerată în Transilvania, a reuşit să inagureze o Academie de Drept la Sibiu în anul 1844. Timp de douăzeci de ani cursurile au fost predate în limba germană, însă studenţii înmatriculaţi nu aparţineau în exclusivitate etniei germane. După anul 1865, ca rezultat al politicii de asimilare forţată impusă de autorităţile austro-ungare, limba maghiară a devenit limba de predare în toate instituţiile de învăţământ. Iar Academia din Sibiu nu a reprezentat o excepţie. În consecinţă, începând cu anul 1865, cursurile au fost predate în limba maghiară până în anul 1884, când Academia a fost desfiinţată drept urmare a legislaţiei prohibitive maghiare.

Încă o dată speranţele şi visele celor care studiaseră sau predaseră la această Academie de Drept au fost strivite. Iar cenuşa neîmplinirii s-a aşternut din nou peste speranţele şi năzuinţele de a contribui la progresul acestei naţiuni prin educaţie. Cu toate acestea, o mare parte a celor 1387 de absolvenţi ai acestei Academii de Drept aveau să devină militanţi activi ai mişcării culturale româneşti din Transilvania. Mulţi dintre ei aveau să se implice în organizarea Marii Uniri care, în ciuda faptului că s-a realizat la Alba-Iulia, fusese pregătită aici, în Sibiu, chiar în clădirea care adăposteşte astăzi Rectoratul Universităţii “Lucian Blaga”.

Însă anii aveau să treacă din nou în zborul lor implacabil, iar cetăţuia Sibiului nu avea să mai vadă curând o altă instituţie de învăţământ superior. Eforturile şi strădaniile comunităţii locale de a inaugura o astfel de instituţie au eşuat rând pe rând. Dar, ce ironie! Soarta care pare adesea a se juca cu noi, aproape că ne-a forţat să avem o universitate, de fapt să o găzduim. Era perioada unui război pustiitor, perioada celui de-al doilea război mondial. Cine ar fi crezut că războiul putea să aibă efecte benefice asupra unui oraş defavorizat de istorie secole de-a rândul? Cine şi-ar fi imaginat că Dictatul de la Viena (1940) care a mutilat România smulgând Nordul Transilvaniei şi acordându-l Ungariei, putea să însemne un nou început pentru învăţământul superior în Sibiu, prin aceea că a forţat Universitatea din Cluj să-şi caute adăpost în Hermannstadt?

Totuşi, în timpul anilor grei de război, Sibiul a fost martorul unei efervescenţe greu de imaginat a învăţământului superior. Cu toate că vremurile nu ne-au fost prielnice, numărul studenţilor a crescut de la 2307 în anul universitar 1940-1941 la 3386 în anul 1943-1944. Dar mai importantă decât creşterea numerică a fost activitatea de anvergură a profesorilor şi studenţilor aflaţi la Sibiu în exil. Astfel, în timpul celor patru ani de la Sibiu, au fost publicate peste 2000 de lucrări de cercetare şi au fost organizate peste 300 de conferinţe în douăzeci şi cinci de oraşe. S-a iniţiat chiar un cerc literar care avea să fie cunoscut ulterior drept “Cercul literar de la Sibiu”. Într-o perioadă în care tendinţa era de a distruge totul, bun sau rău, în care istoria se schimba în mod dramatic, câţiva studenţi filologi s-au dedicat unei cauze spirituale infinit superioare: Cultura. Aceşti tineri idealişti au avut curajul să se opună tendinţei destructive care se manifesta în haosul acelor vremuri, încercând să construiască, să creeze ceva care să dăinuie. Într-o perioadă în care tunurile se auzeau nu departe de Sibiu, aceşti tineri însetaţi de cunoaştere, care simţeau că unica lor şansă era cultura, şi-au făcut un obicei din a se reuni pentru a discuta la nesfârşit idei şi idealuri, sub privirile celui al cărui nume Universitatea din Sibiu îl poartă astăzi: Lucian Blaga.

În 1945 Universitatea din Cluj avea să se întoarcă acasă, însă spiritul ei rămânea în urmă. Trotuarele aveau să continue să-şi amintească paşii studenţilor care, “cufundaţi în stele”, începeau să recite brusc versuri pe stradă. Copacii aveau să-şi amintească discuţiile mediciniştilor care se adăposteau adesea de arşiţă sub ramurile lor. Aerul însuşi avea să-şi amintească gândurile şi năzuinţele pe care le auzise. Cu toate acestea încă un sfert de secol avea să se scurgă până ce visul Sibiului avea să devină realitate: În anul 1969, Facultatea de Istorie din Sibiu a fost înfiinţată ca secţie a Universităţii din Cluj-Napoca. Doi ani mai târziu, facultatea a fost transformată în Facultaea de Filologie şi Istorie a cărei Catedră de Filologie includea secţii de Germană, Engleză şi Română. În acelaşi an a fost înfiinţată Facultatea de Administraţie Publică cu un program de studii unic în ţară. Anul următor a însemnat o nouă facultate – Facultatea de Tehnologia Prelucrării Lemnului, funcţionând sub patronajul Universităţii din Braşov.

Evoluţia impetuoasă a învăţământului superior din Sibiu a determinat înfiinţarea unui institut autonom de învăţământ superior în anul 1976. Institutul includea următoarele facultăţi: Filologie şi Istorie, Administraţie Publică şi Construcţii de Maşini. Dar vremurile ne-au fost din nou potrivnice. În ciuda unei prestaţii care s-a bucurat de recunoaştere naţională şi internaţională, regimul dictatorial al anilor ‘80 a cărui politică anticulturală şi antiuniversitară era îndreptată împotriva vieţii intelectuale, a suprimat treptat activitatea Facultăţilor de Filologie, Istorie şi Drept, până când acestea şi-au încetat cu desăvârşire existenţa. Ca o ironie a sorţii, Facultatea de Drept avea să-şi sfârşească existenţa la exact o sută de ani după desfiinţarea anterioară. Numai Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini şi-a continuat existenţa sub forma unui Institut de Subingineri ca parte a Institutului Politehnic din Cluj-Napoca. Din numărul total al studenţilor, 75% urmau cursuri care-i calificau drept ingineri în Tehnologia construcţiilor de maşini.