Principii Generale ale Managementului Bancar

Principii generale ale managementului bancar si riscuri in activitatea instituţiilor de credit

Gestionare activităţii bancare astfel încât să se asigure cea mai bună funcţionare presupune patru aspecte. În primul rând, banca trebuie să-şi asigure suficiente lichidităţi pentru a plăti clienţilor banii pe care aceştia i-au depus. Gestionarea activelor astfel încât banca să fie capabilă să returneze banii datoraţi clienţilor ei la scadenţă poartă numele de management al lichidităţii. În al doilea rând, banca trebuie să urmărească un nivel scăzut de risc, prin achiziţia de active puţin riscante şi prin diversificare lor, proces ce se cheamă managementul activelor. Al treilea aspect îl reprezintă managementul pasivelor, ce constă în achiziţia de resurse la un preţ cât mai mic. Ultimul aspect pe care o bancă îl are în vedere este managementul capitalului, care constă în menţinerea capitalului la un nivel corespunzător activităţii ei.

A înţelege şi a gestiona riscul reprezintă cheia succesului în tranzacţiile de pe piaţa monetară si valutară. Fiecărui avantaj îi corespunde un anumit risc.

Pe pieţele financiare riscul poate îmbrăca mai multe forme.În ultimii ani, băncile şi băncile centrale au alocat tot mai mulţi bani şi timp în încercarea de a înţelege mai bine natura riscurilor financiare.

Istoria pieţelor financiare este plină de exemple ale unor companii – sau chiar ale unor întregi sectoare ale economiilor ale unor ţări – care au fost eliminate din afaceri tocmai din cauza inabilităţii lor de a gestiona eficient riscurile.Unele dintre cele mai faimoase exemple în acest sens includ cazul Barings Bank, care a căzut în 1995, sectorul de economii şi împrumuturi din SUA, care a fost devatat în anii 1980, şi Banca Herstatt, al cărei faliment, în 1974, aproape că a determinat o frână pe pieţele financiare globale.

Managementul lichidităţii şi rolul rezervelor

Unul din riscurile cu care o bancă se confruntă este cel de lichiditate. Acesta se manifestă mai ales atunci când are loc o retragere masivă de depozite. Pentru a putea face faţă tuturor solicitărilor, banca trebuie să deţină suficiente active disponibile imediat (lichidităţi). Cele mai lichide categorii de active sunt numerarul deţinut în casă de către bancă, depozitele overnight şi excedentul de rezervă.

Toate băncile comerciale sunt obligate să depună în conturi la banca centrală nişte sume numite rezerve minime obligatorii. Această prevedere reprezintă un instrument de politică monetară folosit de banca centrală pentru gestionare lichidităţii de pe piaţă şi stabilizarea ratelor dobânzilor de pe piaţa interbancară, în cazul RMO constituite în lei, şi pentru controlul creditării în valută, în cazul RMO în valută. Rezervele minime obligatorii nu pot fi folosite de o bancă comercială pentru a acoperi o retragere de depozite. Băncile comerciale pot însă crea excedente de rezervă, care pot fi folosite pentru acoperirea nevoii de lichiditate.

Dacă o bancă nu deţine suficiente lichidităţi, ea este nevoită, fie să facă împrumuturi de la alte bănci sau de la banca centrală, fie să vândă active. Aceste măsuri durează, prin urmare cererile deponenţilor nu pot fi satisfăcute la timp. În plus, sunt costisitoare şi pot afecta activitate bănci pe termen lung. Faţă de aceste situaţii, este de preferat deţinerea unui excedent de rezervă, chiar dacă acest fapt nu aduce niciun venit băncii.

Managementul activelor

Pentru a avea rezultate bune, o bancă urmăreşte simultan obţinerea celei mai mari rentabilităţi pentru investiţiile sale, reducerea riscului şi formarea unor provizii suficiente pentru asigurarea lichidităţii.

Mai întâi, banca încearcă să găsească clienţi care sunt capabili să-şi plăteasca datoria la timp. Ofiţerul de credit este autoritatea care decide dacă potenţialii clienţi corespund cerinţelor băncii. Băncile sunt, în general, conservatoare în ceea ce priveşte politica lor de creditare, ponderea celor care nu reuşesc să-şi onoreze datoria fiind de mai puţin de 1%. Totuşi, este important ca băncile să nu fie atât de conservatoare astfel încât să rateze oportunităţi de creditare ce pot aduce venituri considerabile.

Băncile caută să cumpere active cu rentabilităţi mari şi riscuri scăzute. De asemenea, ele încearcă să micşoreze riscul prin diversificarea activelor. Diversificarea constă în achiziţia unei game variate de titluri şi în aprobarea de împrumuturi către diferite tipuri de debitori. De exemplu, specializarea unor bănci în oferirea de credite numai către un singur sector al economiei s-a dovedit periculoasă, deoarece declinul unui anumit sector trage după sine şi prăbuşirea băncilor implicate.

Activele sunt gestionate ţinându-se seama şi de nevoia de lichiditate. Acest lucru presupune menţinerea unor active lichide, chiar dacă rentabilitatea lor este mai mică decât cea a altor categorii. Din nou, nu este recomandat ca o bancă să fie prea conservatoare. Dacă aceaste doreşte să evite orice cost presupus de o retragere de depozite prin deţinerea de active lichide, dar puţin rentabile, ea pierde venituri potenţiale semnificative.