Produse și Servicii Bancare

Băncile şi operaţiunile bancare

1.1 Originea şi motivele funcţionării băncilor

1.2 Băncile de emisiune şi funcţiile lor

1.2.1 Banca Naţională a României şi funcţiile sale

1.3 Băncile comerciale şi tipurile de operaţiuni ce le prestează

1.3.1. Operaţiunile prestate de băncile comerciale

1.4 Băncile şi instituţiile de credit specializate

1.4.1. Lichiditatea bancară

1.5 Particularităţile sistemelor bancare contemporane

1.6 Sistemul bancar românesc

1.6.1. Premisele şi evoluţia sistemului bancar românesc

1.6.2. Sistemul bancar românesc actual

1.1 Originea şi motivele funcţionării băncilor

Referitor la originea băncilor, în literatura economică de specialitate se întâlnesc diferite păreri şi opinii. Unii cercetători susţin că primii bancheri au fost cei care efectuau schimbul de bani. Aceştia se numeau zarafi şi au fost primii preţuitori ai monedelor şi intermediari ai circulaţiei monetare. Alţi cercetători asociază noţiunea de bancă momentului în care un grup de persoane a avut ideea de a primi disponibilităţi băneşti sub formă de depozite de la cei care doreau să facă economii, şi a da împrumuturi celor care aveau nevoie de bani. Legat de apariţia băncilor, se pune întrebarea: “Când au apărut primele bănci şi ce anume a determinat apariţia acestora?”.

Invocând mărturii istorice, unii autori afirmă existenţa unor instituţii de tip bancar încă din epoca antică. Primele dovezi ale unei activităţi bancare se regăsesc în Orientul Apropiat şi Egiptul Antic. În acea perioadă templele erau, deopotrivă, loc de rugăciune şi loc de păstrare a banilor şi tezaurelor. Babilonienii, cu 20 de secole înainte de Hristos, cunoşteau practica de a încredinţa templelor depozite de valori. În secolul IV î.H. romanii efectuau în Forum operaţiuni de acelaşi tip. Egiptenii, asirienii, fenicienii, grecii ca popoare cu un anumit grad de civilizaţie, făcând operaţiuni de comerţ, se ocupau de asemenea şi cu schimbul de monede şi de metale preţioase. Trapeziţii greci şi argintarii romani mijloceau schimbul de monede, primeau depuneri de valori spre păstrare şi acordau împrumuturi. Deţinătorii de monedă bătută, aveau în aceasta un important sprijin în realizarea schimburilor de bunuri şi produse, dar utilizarea banilor le crea acestora şi multe neajunsuri.

Astfel, deplasarea banilor la locurile de utilizare implica costuri de transport şi genera riscuri de pierdere sau furt. De asemenea, pentru proprietarii de monedă, simpla deţinere a acesteia nu le aducea nici un venit sau profit. Pornind de la aceste neajunsuri, deţinătorii de capitaluri sub formă de monede au început să încredinţeze aceste disponibibilităţi unor intermediari (zarafi, trapeziţi, argintari, etc.), în scopul unei păstrări sigure şi al unei remunerări sub formă de dobândă, pe care o plătea intermediarul ca urmare a folosirii depozitului ca resursă de împrumuturi ulterioare. Astfel se eliminau neajunsurile deţinătorilor de capital monetar şi se creează temeiul unei continue şi ample valorificări a capitalului monetar aparţinând agenţilor economici. Informaţii referitoare la depozite, împrumuturi, dobânda percepută şi rambursarea acestora se găsesc în Codul lui Hammurabi, elaborat în secolul XVIII înainte de Cristos. Mai târziu, în secolul VI înainte de Cristos, oraşe-stat şi temple din Grecia Antică au început să emită monede proprii, apărând, firesc, necesitatea schimbării unei monezi cu alta, acestea putând fi socotite primele schimburi valutare. În aceeaşi perioadă preoţii ofereau împrumuturi ţăranilor, iar o categorie aparte de creditori, numită trapeziţi , oferea împrumuturi cu dobândă extrem de mare celor care aveau nevoie de bani, creând multe nemulţumiri în rândul populaţiei. Ca urmare, unele cetăţi greceşti au decis să înfiinţeze bănci publice.

Aceste instituţii au fost conduse şi controlate de agenţi publici în baza unor norme ce pot fi asociate primelor reglementări statale cu privire la activitatea băncilor. Inspirându-se de la greci, după cucerirea teritoriilor acestora, romanii, încă din secolul IV î.C. au desfăşurat prin intermediul argentarilor, operaţiuni de schimb de monede, primiri de depuneri de valori spre păstrare, acordarea de credite. Apoi în întregul imperiu roman au apărut atât bănci de stat cât şi private, care primeau depozite, acordau împrumuturi pentru care încasau comisioane (clasificate ca dobânzi), furnizau situaţii ale conturilor pentru operaţiunile efectuate. În campaniile de cucerire duse de trupele romane, acestea erau însoţite de "comercianţii de bani" care ofereau servicii de schimb valutar şi credite pe termen scurt. Mult mai târziu în secolul VI d.C., imperiul bizantin preia uzanţele romane privind activitatea bancară, completând-o cu precizări suplimentare, cum sunt cele referitoare la obligativitatea practicării unor dobânzi fixe.

Mergând în continuare pe scara istoriei, în evul mediu, mănăstirile, ca şi templele din Orient, Egiptul sau Grecia antică, au continuat să joace un rol deosebit în efectuarea unor activităţi specifice bancare.

În Evul Mediu a apărut - în legătură cu intensele schimburi comerciale în bazinul mediteranean - o suită întreagă de bănci care să mijlocească plăţile şi să finanţeze aceste operaţiuni, dar, despre bănci în plenitudinea termenului, nu se poate vorbi decât odată cu apariţia băncilor care şi-au propus emisiunea de bilete de bancă.