Realizat la Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie Iași

1. ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONALITATE ÎNTR-O INSTITUŢIE PUBLICĂ

1.1. SCURT ISTORIC

Deşi atestarea documentară a oraşului Iaşi datează din 6 octombrie 1608, unii autori, între care N.A. Bogdan, susţin că oraşul s-a întemeiat pe o aşzare antică, Petrodava (descrisă de Ptolemeu) şi că numele i-ar veni de la “iasigi”, o populaţie scită. Asachi arată că legiunea XIII - Gemina şi-a avut, un timp, sediul în “Municipium Iassiorum”.

Oraşul s-a dezvoltat mai ales în prima jumătate a secolului XIX, astfel că, dacă la recensământul din 1972 oraşul avea doar 14.000 locuitori (toată populaţia Moldovei fiind de 500.000), în 1848 Iaşul număra 65.000 de locuitori.

La acel mijloc de secol XIX, asistenţa sanitară era deficitară chiar şi în oraşe datorită lipsei cadrelor medicale. Din lucrarea lui N. Soutzo din 1849 “Notions statistic sur la Moldavie”, reiese că bolile mai răspândite în oraş erau malaria, reumatismul, bolile de ficat şi tuberculoza.

În 1853 Iaşul este vizitat de Appert din Maienţa. El scrie în memoriile sale de călătorie că Dimitrie Paşcanu construieşte pe cheltuiala lui un spital de 60 de paturi.

Logofătul Dimitrie Cantacuzino şi soţia sa, Pulheria sunt ctitorii Spitalului Sf. Treime din Tătăraşi (aşa cum s-a numit la început după hramul paraclisului din clădire).

Într-o vreme când mulţi boieri işi închinau averile mănăstirilor de la Muntele Athos sau altor aşezăminte monahale, logofătul Cantacuzino construieşte un spital, care este al treilea în Iaşi ca vechime (după aripa de la Sf. Spiridon şi Spitalul Evreiesc).

Spitalul a fost dat în funcţiune în 1858, însă pregătirile pentru construirea lui încep din anul 1850.

În anul următor a început construcţia spitalului în forma în care este şi în prezent, cu singura deosebire că bolta de trăsuri de sub capelă în care oprea cupeul inspectorului spitalului (adică directorul), este în prezent închisă cu lemn şi sticlă.

În afara corpului principal al spitalului s-au mai construit o anexă pentru spiţerie (actualul laborator de bacteriologie), o morgă pictată în interior şi care în general avea aspectul unei mici capele (demolată ulterior). Clădirile lipite de gardul de zid al spitalului erau case mai vechi ale locului, care au fost reparate şi destinata administraţiei.

În 1858 totul este terminat, spitalul poate primi bolnavi. Logofătul şi soţia lui trec spitalul sub administraţia Epitropiei generale a Casei Sf. Spiridon, aşezământ care avea o activitate şi o experienţă de o sută de ani.

Epitropia a deschis spitalul în luna mai 1858 cu 16 paturi; în 1860 avea 20 de paturi, iar în 1870 avea 45 de paturi. În privinţa profilului bolnavilor internaţi, paturile arau repartizate în: 50% medicină internă, 40% boli (sifilitice), 10% chirurgie.

Spitalul a evoluat de-a lungul timpului ca număr de paturi, ca organizare, ca nivel tehnic.

După epidemia de holeră din 1865 (din sudul Moldovei), având în vedere aşezarea lui la marginea oraşului, Epitropia hotărî, în anul 1870, ca, în cazul unei epidemii să devină spital de holerici.

În primul deceniu al secolului nostru a funcţionat aici, probabil într-una din clădirile anexă o secţie de 20 de paturi pentru boli contagioase.

Între cele două războaie mondiale, spitalul a avut profil de medicină internă şi o secţie de 20 de paturi de chirurgie.

După război, încă din anul 1947, Dispensarul de profilaxie a tuberculozei (nucleul clinicii ftiziologice de mai târziu), avea un număr de 20 de paturi de postcură la Spitalul Paşcanu. În 1949, o dată cu reorganizarea şi amplificarea luptei împotriva tuberculozei şi o dată cu venirea Prof. Nic. Bumbăcescu ca şef al Catedrei de Ftiziologie, Spitalul Paşcanu este predat în întregime reţelei de ftiziologie de atunci, funcţionând la capacitatea maximă de 110 paturi.

Fără a se modifica ceva din aspectul şi structura iniţială a clădirii, spitalului i s-au adus multe modificări, reparaţii şi amenajări necesare atât întreţinerii, căt şi pentru îmbunătăţirea funcţionalului.