Restructurarea Sistemelor Bancare

CAPITOLUL 1 RESTRUCTURAREA BANCARĂ ÎN ŢĂRILE

Construcţia unor sisteme bancare moderne şi competitive în aceste ţări a debutat prin separarea activităţii băncii centrale de cea a băncilor comerciale. În timp ce banca centrală are drept misiune fundamentală elaborarea politicii monetare şi supravegherea prudenţială a băncilor comerciale pentru evitarea riscului sistemic, băncile comerciale au drept scop, in principal, realizarea intermedierii financiare şi gestionarea riscurilor generate de atragerea şi plasarea resurselor. De asemenea, pentru asigurarea stabilităţii sistemelor bancare au fost promovate, în aceste ţări, politici prudenţiale şi de supraveghere specifice , numai că lipsa de experienţă asociată cu gradul scăzut de capitalizare au limitat efectele benefice ale implementării acestora.

Un sistem financiar robust, înzestrat cu instituţii financiare puternice, este crucial pentru menţinerea stabilităţii în situaţii financiare instabile. Crizele recente din Asia si Rusia, schimbările rapide ale produselor financiare în tările dezvoltate sau construirea unor sisteme financiare unitare în ţările în tranziţie din Europa Centrală şi de Est, toate acestea accentuează necesitatea şi menţinerea unui cadru financiar puternic .

În prezent, una din cele mai importante caracteristici ale sistemelor bancare din ţările Europei Centrale şi de Est o reprezintă gradul ridicat de implicare străină, sub forma reprezentanţelor şi filialelor. Aceasta se explică, pe de o parte, prin faptul că legislaţiile bancare din aceste ţări au fost liberalizate, iar pe de altă parte, prin oportunităţile de afaceri pe care sistemele bancare din regiune le prezintă pentru băncile străine.

Deşi măsurile de restructurare a sistemelor bancare au fost în linii mari aceleaşi, totuşi demararea lor şi ritmul în care s-au aplicat au fost diferite de la o ţară la alta datorită, în principal, a trei mari cauze :

• caracteristicile fiecărui sistem bancar care au afectat decizia de a restructura sau lichida băncile falimentare;

• volumul creditelor neperformante moştenite care a afectat calitatea portofoliului de credite;

• maniera în care au fost concepute şi implementate strategiile procesului de restructurare.

Este cunoscut faptul că falimentul unei bănci care detine o pondere semnificativă din totalul activelor bancare reprezintă un risc major pentru orice sistem bancar şi cu atât mai mult pentru unul aflat în plin proces de restructurare. Interdependenţele specifice acestui domeniu şi percepţiile sensibile care pot afecta încrederea depondenţilor pot antrena un efect de contagiune, afectând sistemul bancar în ansamblu. Iată de ce procesul de restructurare implementat în timp util este determinant pentru reducerea riscului sistemic.

Băncile, datorită „calităţii lor de intermediar principal în relaţia economii-investiţii, relaţie hotărâtoare în creşterea economică” , reprezintă o categorie aparte de instituţii financiare, care asigură lichiditate şi servicii de plăţi, formează o modalitate de transmisie a politicii monetare şi exercită disciplină financiară asupra debitorilor.

Prin bancă se înţelege „persoana juridică autorizată să desfăşoare, în principal, activităţi de atragere de depozite şi de acordare de credite în nume şi în cont propriu” .

1.1 Strategii de restructurare bancară şi costurile

restructurării sistemelor bancare

Strategia reprezintă un proces complex, care înmănunchează obiective, activităţi şi decizii privind direcţia de orientare a eforturilor, căile de urmat, politicile şi instrumentele folosite pentru realizarea unui ţel final, într-o perioadă de timp determinată .

În principal, două au fost strategiile utilizate de respectivele ţări pentru transformarea sistemelor lor bancare şi funcţionarea lor pe principiile economiei de piaţă:

♦ restructurare şi recapitalizare

♦ restructurare şi lichidare

Restructurarea şi recapitalizarea a fost utilizată cu precădere de către ţările central şi est europene. Deoarece în aceste ţări activele băncilor cu capital autohton deţineau ponderea cea mai mare în totalul activelor bancare, soluţia recapitalizării a fost cea mai potrivită, eventuala lor lichidare antrenând costuri foarte mari. În plus, băncile nou create, în majoritatea lor cu capital străin nu au ridicat probleme deosebite de supraveghere şi în consecinţă nu au antrenat costuri cu aceasta. Au fost, şi unele excepţii, în cazul Bulgariei şi României, unde crizele bancare din anul 1996-1997, respectiv 1999 , au determinat autorităţile să procedeze la lichidarea lor sau la preluarea activelor lor de către alte bănci (în cazul Bancorex-ului).