Retail bankingul românesc - între perspective și evoluție

Cap 1. Conceptul de retail banking

1.1. Caracteristici generale ale activităţii bancare de retail

Noţiunea de “retail bankig” provine din limba engleză, desemnând “activitatea bancară cu amănuntul”. Sensul larg dat acestui concept vizează activitatea bancară desfăşurată cu clienţi individuali, cum ar fi persoanele fizice, micii întreprinzători, profesiile liberale, întreprinderile mici şi mijlocii, care îşi desfăşoară activitatea printr-o reţea bancară extinsă.

Sensul restrâns al termenului de retail banking desemnează activitatea bancară orientată către clienţii persoane fizice (populaţia) şi desfăşurată prin intermediul unei reţele de sedii bancare extinsă, în acest sens fiind utilizat şi termenul de “consumer banking”

Opusul noţiunii de retail banking este cel de “corporate banking”, respectiv “wholeshare banking”, care vizează activitatea bancară cu marile corporaţii sau întreprinderile de talie mare.

Retail banking-ul se individualizează printr-un număr mare de clienţi, conturi, tranzacţii, cărora le sunt oferite o varietate de produse şi servicii, în strânsă dependenţă de evoluţia noilor tehnologii, precum şi un nivel ridicat de cooperare între bănci, comercianţi, firme şi consumatori

Băncile acordă tot mai multă importanţă segmenţării clientelei, ceea ce a condus şi la o reconsiderare a noţiunii de retail banking. Astfel, prin retail banking se consideră activitatea bancară întreprinsă cu populaţia, de aceea tot mai multe bănci îşi dezvoltă în structura funcţională departamente specializate pe profesii liberale, întreprinderi mici şi mijlocii.

În România, cele mai multe societăţi bancare includ activitatea cu întreprinderile mici şi mijlocii în cadrul activităţii de corporate banking, iar altele o monitorizează ca atare, astfel că piaţa clientelei poate fi delimitată în trei categorii:

- corporate banking;

- retail banking;

- întreprinderi mici şi mijlocii.

Unele societăţi bancare, de exemplu cele din ţările vestul Europei, cuprind în sectorul de retail şi activitatea cu întreprinderile mici şi mijlocii.

Retail banking-ul este atractiv din perspectiva băncilor, întrucât :

- asigură o profitabilitate mai mare decât activitatea de corporate datorită marjelor nete de dobândă, mai mari, activitatea fiind cu atât mai profitabilă cu cât volumul operaţiunilor este mai mare;

- oferă o dispersie a riscului de lichiditate;

- clienţii persoane fizice sunt nevoiţi să accepte condiţiile oferite de bancă, datorită puterii de negociere mai reduse;

- resursele atrase de către bănci de la persoanele fizice sunt mai ieftine.

1.2. Istoricul activităţii bancare de retail în România

Primele evocări ale activităţii cu caracter bancar, în sensul modern al termenului, apar în Ţările Române încă din perioada feudalismului, fiind desfăşurate de zarafi şi cămătari. Serviciile cămătarilor constau în acordarea de credite la un nivel al dobânzii foarte mare, credite care îmbrăcau forma celor de consum sau a celui politic (de exemplu, pentru cumpărarea tronului domnesc de la Poarta Otomană)

Odată cu dezvoltarea relaţiilor capitaliste, se simţea tot mai mult nevoia apariţiei unor instituţii financiare reglementate capabile să susţină finanţarea unor proiecte de o mare amploare. Într-o primă fază, o serie de case comerciale străine cu sediile în centrele comerciale româneşti s-au specializat în domeniul bancar, astfel că în perioada 1830-1860 funcţionau 10 asemenea case la Galaţi, 20 la Bucureşti si câte una la Buzău, Craiova şi Iaşi Acestea au favorizat mai târziu deschiderea unor sucursale ale băncilor străine pe teritoriul Principatelor.

În anul 1856, domnitorul Grigore Alexandru Ghica semnează actul de concesionare pentru înfiinţarea Băncii Naţionale a Moldovei de către bancherul german F. Nulandt. Datorită unei politici greşite de plasament, această instituţie şi-a închis porţile la numai un an de la înfiinţare.

Un moment important în evoluţia activităţii bancare în Ţările Române a fost cel al înfiinţării în anul 1864 a Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, prima instituţie românească de credit. Aceasta îşi atrăgea resursele pe seama depunerilor de consemnaţiuni private, precum şi din resurse publice (taxe şi disponibilităţi ale instituţiilor publice, adminsitraţiilor locale).