Riscul de Faliment

Capitolul 1. Conceptul falimentului

In Micul dictionar enciclopedic termenul “faliment” este explicat ca o “stare a unui comerciant care se afla in incetare de plati, constatata intr-o hotarare judecatoreasca” iar sintagma “a dat faliment” semnfifica in limbajul curent “a nu izbuti intr-o actiune”.

In lucrarile de specialitate juridical semnificatia acestui concept dobandeste acuratetea necesara relevand mai pregnant caracterul de procedura de executare silita unitara, colectiva, concursuala si egalitara asupra bunurilor debitorului comun al mai multor creditori, destinata satisfacerii intereselor acestora. Persoana falitului era cunoscuta sub denumirea de “decoctor” ori “defraudator”, iar dupa cristalizarea institutiei falimentului in forma cunoscuta in epoca moderna, a fost desemnat ca “fallito” in limba italiana, “failli” in franceza, “fallido” in spaniola si “failure” in engleza.

Capitolul 2. Definitie, elemente, specific

De regula, actele normative nu definesc institutiile juridice pe care le normeaza, aceasta sarcina revenind cel mai adesea literaturii de specialitate. In decursul timpului, doctrina juridicala a reunit diverse definitii ale falimentului care, in le comerciale.

Astfel, in doctrina perioadei interbelice, falimentul a fost identificat cu procedura de executie silita aplicata pentru lichidarea avutului comerciantilor din cauza ca s-au aflat in stare de incetare a platilor pentru datoriile comerciale. In literatura juridica mai recenta, majoritatea autorilor definesc falimentul ca fiiind procedura de executare silita avand caracter unitar, colectiv, egalitar si concursual, care vizeaza toate bunurile debitorului comun al mai multor creditori si este menita sad ea satisfactie intereselor fiecaruia dintre acestia.

Specificitatea falimentului decurge din caracterele sale subliniate de aproape toate definitiile.

Caracterul concursual particularizeaza procedura falimentului prin aceea ca aceasta face posibila satisfacerea intereselor patrimoniale ale persoanelor fizice si juridice care pretinzandu-se creditori ai falitului isi declarau si supuneau spre verificare creantele cu care, in felul acesta, veneau in concurs. Caracterul colectiv denota faptul ca aceasta procedura concentra multitudinea creditorilor comuni ai unui comerciant ajuns in stare de incetare a platilor pentru datoriile sale comerciale. Ansamblul creditorilor formau ceea ce se numea “masa credala” sau “concursuala”.

Nota egalitara se releva prin aceea ca falimentul mijlocea satisfacerea intereselor tuturor creditorilor falitului deodata si impreuna, in cadrul unei procedure unice. Pentru a aduce la cunostinta tuturor creditorilor unui comerciant imprejurarea ca fata de acesta s-a deschis procedura si pentru a le da acestora posibilitatea sa faca demersurile legale pentru recuperarea creante care le posedau, Codul commercial roman prevedea prin norme cu character imperative obligativitatea infaptuirii publicitatii hotararii declarative de faliment.

Profesionalitatea procedurii decurgea din cel putin doua aspect: pe de-o parte, subiect pasiv al procedurii putea fi numai comerciantul care a dobandit aceasta calitate potrivit legii, fiind astfel exclusi debitorii civili si ceilalti profesionisti care exercitau cu titlu professional activitati care nu erau comerciale.

Caracterul executoriu integreaza falimentul in marea categorie a procedurilor de executare silita; procedura falimentara se manifesta, insa, ca o cale de executare silita specifica dreptului comercial, fiind deosebita de executarea legiferata de dreptul comun. Pentru a evidentia succinct notele distinctive ale celor doua tipuri de procedure avem in vedere cel putin trei aspect:

a) in primul rand, precizarea sediului diferit al reglementarilor celor doua cai de executare silita, adica Codul comercial roman in cazul fostei procedure falimentare iar actualmente Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului si respective Codul de procedura civila, in principal, pentru executarile silite supuse dreptului comun.

b) in al doilea, sublinierea elementului definitoriu pe care il comporta executarea silita apartinand dreptului commercial si anume desesizarea debitorului, care afecteaza universalitatea patrimoniului sau.

Executarea silita de drept comun legiferata principalmente de Codul de procedura civila nu presupune cu necesitate deposedarea debitorului de bunurile sale. Modalitatea concreta de infaptuire a acestei forme de executare produce, insa, un inconvenient major deoarece, adeseori, din cauza felului in care se realizeaza, creeaza un anume antagonism intre debitor si creditorii sai.

Spre deosebire de aceasta, procedura falimentului este in masura – datorita solutiilor la care participantii pot recurge – sa infaptuiasca o conciliere si chiar o armonizare a intereselor celor doua categorii implicate, pe de-o parte comerciantul – debitor – a carui interes rezida in obtinerea unei lichidari avantajoase a patrimoniului sau pentru a scapa de datorii, iar pe de alt parte, creditorii animate de dorinta de a-si recupera cat mai repede creantele. Astfel, participantii la procedura clasica a falimentului puteau ajunge la o intelegere amiabila relative la solutionarea falimentului care, din punct de vedere formal, se materialize fie in incheierea unui concordat, fie in acordarea unui moratoriu.

c) in al treilea rand, originalitatea procedurii falimentare care este conferita si de perioada suspecta (pe langa aspectul relevant la pct. b) care se releva ca un mijloc de inlaturare a actelor fraudatorii infaptuite de debitorul falit in dauna creditorilor sai; aceasta institutie juridica nu se regaseste in dreptul comun al executarii silite.

Distinctia intre cele doua proceduri a preocupat doctrina juridica si a fost coerent formulata prin exprimarea ca “reglementarea falimentului este si ea o forma de protest de dreptul comun al urmaririi individuale cu incovenientele binecunoscute”.