Sistemul asigurărilor sociale de sănătate din România și unele țări din Uniunea Europeană

INTRODUCERE

Asigurările sociale de sănătate, reprezintă principalul sistem de ocrotire a sănătăţii populaţiei. Ele sunt obligatorii şi funcţionează descentralizat, pe baza principiului solidarităţii şi subsidiarităţii în colectarea şi utilizarea fondurilor, precum şi a dreptului alegerii libere de către asiguraţi a medicului, a unităţii sanitare şi a casei de asigurări de sănătate. De asemenea, pot funcţiona şi alte forme de asigurări de sănătate care acoperă riscuri individuale, în diferite situaţii speciale. Se pot organiza şi societăţi private de asigurări de sănătate. Aceste asigurări nu sunt oblgatorii.

România are o lungă tradiţie în organizarea sistemului de asistenţă sanitară. Între primul şi cel de al doilea război mondial, a existat un sistem de asigurări sociale bazat pe modelul de asigurări Bismark. Angajaţii din întreprinderile industriale, comercianţii, funcţionarii şi familiile lor, precum şi liberii profesionişti erau acoperiţi de asigurările de sănătate. Totuşi aceştia nu reprezentau decât 5% din întreaga populaţie. Contribuţiile în funcţie de venit se plăteau în proporţii egale atât de salariaţi cât şi de patroni.

În anul 1949, a fost aprobată Legea organizării sistemului de sănătate de stat şi a urmat o tranziţie progresivă către sistemul de sănătate Semashko. Acest sistem se baza pe principiile asigurărilor universale şi pe accesul liber la servicii. Principalele caracteristici ale sistemului sanitar din România în timpul acestor patru decenii au fost: finanţarea de către stat, planificarea centralizată, administrarea rigidă şi monopolul statului asupra serviciilor medicale. De asemenea, de remarcat este şi absenţa sistemului privat (acesta fiind abolit) şi faptul că toţi profesioniştii din sistemul de sănătate aveau statutul de funcţionari publici. Deşi din 1949 au avut loc multe schimbări, noutatea a apărut abia în 1978, când a fost promulgată o lege a sănătăţii. În 1983, a fost introdusă plata directă pentru unele servicii, dar toate serviciile au continuat să fie furnizate în unităţi proprietate de stat. Absenţa concurenţei sau a iniţiativei individuale, calitatea slabă a serviciilor de sănătate, sub-finanţarea, ineficienţa, normele rigide, şi echipamentele medicale neadecvate au creat presiuni pentru schimbare. Sistemul de asistenţă medicală Semashko din România anterioară lui 1989 a fost un sistem tipic pentru ţările din estul şi centrul Europei. Principala caracteristică era faptul că statul furniza serviciile de sănătate tuturor membrilor societăţii, lăsând utilizatorului foarte puţină libertate de a alege, dar având ca scop atingerea unui nivel ridicat de echitate. Prin intermediul Ministerului Sănătăţii s-a creat un sistem extrem de standardizat, centralizat şi strict reglementat. Moştenirea lăsată de sistem şi funcţionarea actuală a asistenţei medicale încă reflectă, într-o oarecare măsură, problemele acestuia, cum ar fi: proporţia relativ scăzută din PIB alocată îngrijirilor de sănătate; alocarea centralizată şi inechitabilă a resurselor (cu plăţi ilegale – „bacşiş” – şi avantaje pentru nomenclatură); lipsa reacţiei la nevoile locale; calitatea slabă a serviciilor la primul nivel, trimiterile neadecvate şi accentul puternic pus pe serviciile curative spitaliceşti unde lipsesc aparatura medicală şi medicamentele necesare; numărul mare de paturi şi numărul personalului medical nu corespund dotării cu aparatură şi medicamente; slaba capacitate managerială în cadrul sistemului de îngrijiri de sănătate şi lipsa unui personal sanitar care să aibă competenţe în dezvoltarea şi managementul politicilor.

Între 1990 şi 1995, Guvernul şi Ministerul Sănătăţii au adoptat o serie de decrete şi ordine care, în timp, au provocat mai multe schimbări. Nici una dintre aceste schimbări nu a pus la îndoială dreptul la asistenţă medicală care este garantat de Articolul 33 din Constituţia României.

Începând cu 1995, au fost promulgate legi importante privind structura şi organizarea sistemului de îngrijiri de sănătate din România. Noile reglementări au schimbat practic întreaga structură a sistemului sanitar şi au stabilit cadrul legal pentru trecerea la un sistem integrat, centralizat, proprietate a statului şi controlat de către stat prin taxe, la un sistem de asigurări sociale de sănătate, mult mai descentralizat şi pluralist, cu relaţii contractuale între fondurile de asigurări de sănătate (cumpărători) şi furnizorii de servicii de sănătate.

CAPITOLUL 1

NECESITATEA ŞI ROLUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE SĂNĂTATE ÎN CONDIŢIILE ACTUALE ALE ŢĂRII NOASTRE

1.1.NECESITATEA ASIGURĂRILOR SOCIALE DE SĂNĂTATE

O trăsătură caracteristică şi străveche a omului constă în grija de a economisi o parte din resursele sale materiale în scopul de a depăşi anumite evenimente calificate drept riscuri sociale, cum ar fi: boala, maternitatea, invaliditatea , bătrâneţea, accidentul de muncă şi boala profesională, şomajul etc.

Dacă măsurile de prevedere se realizează în mod independent, prin mijloace proprii, asigurarea materială constituie un fapt personal, fără semnificaţie juridică. Dimpotrivă, dacă măsurile menţionate se înfăptuiesc prin intermediul unor structuri organizatorice constituite în cadrul colectivităţii se poate vorbi de asigurări sociale, iar acestea se prezintă ca o instituţie publică ori de câte ori implică existenţa unor relaţii sociale reglementate prin norme de drept.

În Dicţionarul explicativ al limbii române , prin asigurări sociale se înţelege forma de ocrotire a oamenilor muncii, constând în acordarea de ajutoare materiale şi asistenţă medicală în cazuri de boală, în trimiterea la odihnă sau la cură.

De asemenea în Dicţionarul complet al economiei de piaţă ,prin asigurare socială se înţelege acea parte a relaţiilor social-economice şi băneşti cu ajutorul cărora –în procesul repartiţiei PIB- se formează, se repartizează şi se utilizează fondurile băneşti necesare ocrotirii obligatorii a salariaţilor şi pensionarilor din regiile autonome, societăţile comerciale din reţeaua cooperaţiei de consum, a membrilor cooperativelor meşteşugăreşti şi asociaţiilor agricole, a avocaţiilor, a ţăranilor, a meşteşugarilor cu ateliere proprii, a întreprinzătorilor particulari, aflate în incapacitate temporară sau permanentă de muncă, în caz de bătrâneţe şi în alte cazuri prevăzute de lege. De asemenea, asigurările sociale ocrotesc şi membrii familiilor persoanelor de mai sus.

În literatura juridică de specialitate au fost exprimate mai multe puncte de vedere în legătură cu definirea asigurărilor sociale.

Astfel, într-o lucrare , acestea sunt definite ”ca o verigă importantă a sistemului financiar şi de credit”, ele cuprinzând ”acele relaţii economice, exprimate în formă bănească, prin mijlocirea cărora se repartizează şi se utilizează fondurile băneşti necesare ocrotirii personalului muncitor, cooperatorilor şi membrilor lor de familie în caz de pierdere temporară sau definitivă a capacităţii de muncă, şi bătrâneţe şi în multe alte cazuri”.