Sistemul Bancar din Franța

Capitolul I. Sistemul bancar francez – caracteristici generale

Analizând ansamblul economiilor naţionale, referitor la caracteristicile sistemelor bancare din fiecare stat, se pot desprinde următoarele concluzii: pe de o parte, ca numitor comun, se observă existenţa în toate sistemele bancare moderne a două categorii de bănci: comerciale şi specializate, iar pe de altă parte, se disting particularităţi specifice fiecărui sistem bancar în parte, determinate de contextul economic, politic şi social al ţării respective.

I.1. Istoricul sistemului bancar francez

După opinia autorului Simon Claude, în lucrarea „Băncile”, principalele diferenţe care apar între sistemul bancar francez şi al altor ţări se datorează faptului că Franţa este o ţară latină. Astfel, evoluţia sistemului bancar francez este determinată de reglementările din cadrul raporturilor bănci-stat, iar raporturile dintre bănci şi economie se realizează, în principal, pe bazele dreptului comercial, ceea ce determină ca băncile să aibă o funcţionare cu caracter mai mult juridic şi administrativ, decât economic şi financiar.1

Sistemul bancar francez are o istorie destul de îndelungată, încă din Evul Mediu, când scoţianul John Law a întemeiat Banca Generală din Franţa, şi la 1800, Napoleon a contribuit la înfiinţarea Băncii Franţei. Însă sub forma sa modernă, banca franceză îşi începe existenţa odată cu apariţia monarhiei, în iulie 1830. În acea perioadă, băncile din Paris erau deţinute de personalităţi precum Jacques Laffitte, Casimir Perier, Rothschild, formând o aşa-zisă activitate bancară sus-pusă, caracterizată prin faptul că se axează pe gestionarea averilor mari, finanţările internaţionale şi ale statului, dezvoltând o relaţie strânsă cu statul. Dezvoltarea sistemului bancar, în forma în care este astăzi, s-a realizat treptat, mai ales în perioada celui de-al doilea Imperiu, când avântul industrial a determinat crearea de noi bănci cu reţea de colectare mai largă: Creditul mobiliar al fraţilor Periere (1852), Societatea Generală a creditului industrial şi comercial (1859), Crédit Lyonnais (1863), Société Générale (1864).

Neexistând o diviziune funcţională a muncii, fiecare bancă este una „universală”, bazată pe tipul de clientelă. Falimentul băncilor Union Générale şi Creditul mobiliar al fraţilor Periere , cât şi dificultăţile Crédit Lyonnais, conduc treptat la o specializare şi compartimentare bancară. Legile de la mijlocul anilor `40 care au instituit naţionalizarea

băncilor (începând cu Banca Franţei) şi diviziunea muncii bancare, au determinat existenţa

băncilor de afaceri (care nu colectează depuneri la vedere, dar dispun de participări industriale) şi a băncilor de depuneri (care nu pot deţine participaţii industriale). Această specializare, prin încurajarea preferinţei pentru economiile în lichidităţi (depunătorii nu pot face plasamente pe termen lung) şi anularea posibilităţilor întreprinderilor de a se finanţa pe termen lung, s-a dovedit incompatibilă cu economia în plină dezvoltare, consumatoare de capital. Din aceste motive, pentru ca sistemul bancar să funcţioneze conform nevoilor economiei, Guvernul francez a instituit, în anii `60, două proiecte de reformă: pe plan politic, se dorea ca Parisul să devină o mare piaţă financiară, iar pe plan economic, se urmăreşte

întărirea sistemului bancar prin strânsa legătură cu industria. Măsurile luate în acest sens au

cuprins: consolidarea rolului comisarilor de conturi (pentru un control eficient asupra întreprinderilor), crearea Comisiei Operaţiunilor de Bursă (care să asigure garanţii posesorilor de valori mobiliare), dezangajarea treptată a statului, care concura băncile în finanţarea economiei (debugetizare şi detezaurizare), participarea angajaţilor la acţionariat (pentru dezvoltarea pieţei financiare), instituirea CMCC - Creditul de mobilizare a creanţelor comerciale (pentru înlocuirea scontului, diminuarea cheltuielilor bancare şi schimbarea atitudinii băncilor faţă de întreprinderi).

Schimbările în sistemul bancar au fost esenţial determinate de reglementări din anii 1966-1967, pentru remodelarea acestuia, care vizau atenuarea diferenţelor dintre băncile de afaceri şi cele de depuneri, permisiunea acordată băncilor şi instituţiilor financioare de a realiza împrumuturi şi plasamente la domiciliul clientuluio, instituirea pieţei ipotecare, abolirea autorizaţiei prealabile pentru deschiderea ghişeelor (începe „cursa ghişeelor” pentru atragerea economiilor populaţiei), remunerarea depozitelor la termen şi interzicerea acestora la depozitele la vedere, constituirea BNP – Banque Nationale de Paris.

În anii următori, sectorul bancar s-a dezvoltat tot mai mult, atât în domeniul colectării resurselor, cât şi în cel al acordării de credite, vorbindu-se tot mai mult de bancarizarea gospodăriilor populaţiei (de fapt, activitatea de retail banking). Ponderea băncilor în disponibilităţile monetare a crescut, iar acestea şi-au extins atribuţiile, dar statul s-a implicat în acordarea de credite cu dobânzi favorabile, activităţilor de agricultură, export şi construcţie de locuinţe. Băncile au manifestat, în schimb, o politică de internaţionalizare (acordau credite mai ales persoanelor nerezidente).

În ultimii ani, practicile bancare au evoluat puţin, iar băncile nu şi-au modificat atitudinea faţă de întreprinderi, neparticipând astfel la dezvoltarea economiei, jucând doar rolul de intermediar al statului.