Sistemul Bancar Românesc

Introducere

Înainte de 1989 şi până la sfârşitul acestui an, sistemul bancar românesc era capabil să ofere numai un număr relativ limitat de servicii şi produse bancare.

Odată depăşit acest an, România a fost supusă unor modificări şi unor schimbări majore.Tranziţia către o economie de piaţă a determinat, treptat, creşterea numărului de agenţi economici privaţi.Astfel, această situaţie a condus la apariţia nevoii dezvoltării şi implementării unui sistem bancar eficient, capabil să răspundă solicitărilor pieţei şi să asigure, în consecinţă, oferta de produse şi servicii bancare atât de necesare unei economii de piaţă aflate abia la început de drum.

Între anii 1990 şi 1991 a luat naştere reforma sistemului bancar.Acest lucru a fost posibil numai printr-o elaborare şi adoptare a unei noi legislaţii bancare ce avea în vedere organizarea şi funcţionarea băncii centrale şi a băncilor comerciale.Noua legislaţie bancară se referea la Legea privind activitatea bancară (Legea nr. 33/1991), care s-a aflat în vigoare în perioada 1991-1997, Legea nr. 58/1998, Legea privind statutul Băncii Naţionale a României (nr. 34/1991) şi Legea privind procedura falimentului bancar (nr. 83/1998).

Cu toate acestea, nu trebuie uitată Legea nr. 31/1990 sau Legea societăţilor comerciale, a cărei importanţă este datorată faptului că băncile sunt organizate sub formă de societăţi comerciale.Funcţionarea acestor bănci comerciale mai depinde, în mod ineviatabil, şi de autorizaţia acordată de B.N.R. pe baza criteriilor stabilite prin lege.Noile legi au fost elaborate astfel încât să se racordeze la cerinţele directivelor bancare ale Uniunii Europene.

Pentru a îmbunătăţi şi a alinia activiatatea băncilor româneşti la reglementările U.E., B.N.R. urmăreşte modificările ce apar în legislaţia bancară a ţărilor cu o experienţă mult mai vastă în acest domeniu, şi anume a ţărilor dezvoltate.Obiectivul urmărit de banca centrală este de a crea, în acest mod, un sistem bancar modern, capabil să facă faţă exigenţelor existente, îndeplinindu-şi în acelaşi timp şi funcţiile sale de bază.

Prin aceste practici România doreşte să ocupe un loc în ierarhia mondială a ţărilor dezvoltate, obiectivele sale vizând îmbunătăţirea reţelei de bănci comerciale prin introducerea unei game largi de produse şi servicii bancare necesare întreţinerii unei economii aflate în plină tranziţie.

CAPITOLUL 1:Relaţia dintre B.N.R şi sistemul bancar românesc

1.1.Istoricul şi evoluţia sistemului bancar românesc

Sistemul bancar modern românesc a apărut în secolul al XIX- lea, iar dezvoltarea sa s-a accentuat în special după Unirea Principatelor Române în anul 1859. Au început să funcţioneze primele bănci cu capital autohton şi/sau străin având o activitate atât comercială, cât şi de emisiune.

În 1864 apare Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, instituţie autonomă cu personalitate juridică, supusă controlului strict al Ministerului Finanţelor. A devenit principala bancă de emisiune a Principatelor Unite până în 1880.

Activitatea sa constă în atragerea economiilor populaţiei în scopul constituirii mijloacelor financiare necesare dezvoltării economice a ţării (infiinţarea unor noi întreprinderi, aşezăminte de cultură şi institutii de credit), dar şi finanţarea bugetului statului. Astfel, se primeau depuneri voluntare din partea populaţiei, în vederea fructificării, şi depuneri obligatorii din partea statului. Casa de Depuneri acorda credite atât statului cu prioritate şi fără garantii, cât şi particularilor cu garanţii ipotecare, şi numai pe termen de maxim un an.

Pe data de 17 aprilie 1880 este înfiinţată Banca Naţională a României (B.N.R.) cu rol de bancă centrală, organizarea fiind concepută după modelul Băncii Naţionale a Belgiei. Capitalul a fost stabilit la 30 milioane lei (60.000 de acţiuni), participarea statului român fiind de 33%, adică 10 milioane lei. Capitalul B.N.R. provenea în mare parte din surse autohtone, de stat şi particulare, ceea ce pe de o parte asigura controlul asupra economiei naţionale, iar pe de altă parte nu permitea controlul străin asupra sistemului bancar românesc.

Activitatea B.N.R. era deosebit de complexă:efectua emisiunea monetară, era casierul statului, sprijinea dezvoltarea şi modernizarea economiei şi a sectorului bancar prin creditarea activităţii economice şi comerciale, sconta cambii şi alte efecte de comerţ, făcea comerţ cu aur şi argint, primea în depozit metale, sume de aur şi argint, sume de bani în cont curent, etc.

La 1 ianuarie 1901, statul român, puternic afectat de criza economică din 1900, şi de marile deficite bugetare înregistrate, a fost nevoit să se retragă de la capitalul B.N.R. şi să vândă acţiunile pe care le deţinea; astfel, B.N.R. a devenit bancă de emisiune particulară.

În 1881 sunt înfiinţate, la Bucureşti Bursa de Valori şi Bursa de Mărfuri. Dezvoltarea economică a ţării, industrializarea, creşterea ca număr şi anvergura proiectelor de investiţii au avut loc în strânsă legătură cu dezvoltarea, modernizarea şi întărirea sistemului bancar românesc. Au fost create numeroase bănci cu capital autohton sau străin ceea ce a dus la creşterea concurenţei pe piaţa financiară românească, iar fenomenul de centralizare a capitalului bancar a dus la apariţia primelor bănci româneşti puternice. Această dezvoltare a contribuit la definirea perioadei cuprinse între momentul înfiinţării B.N.R. (1880) şi criza economică din 1929-1933.