Sistemul de impozite și taxe locale în România și rolul său

CAPITOLUL1

Analiza generală a sistemului de impozite şi taxe locale în România

1.1 Apariţia finanţelor locale în cadrul societăţii

Emiterea şi utilizarea banilor ca urmare a dezvoltării schimbului de mărfuri şi crearea statului reprezintă cele două premise ale apariţiei finanţelor în cadrul societăţii.

Prin utilizarea banilor s-au format creanţe şi datorii între participanţii la tranzacţiile comerciale, iar persoanele juridice şi fizice au contribuit la constituirea unor resurse băneşti la dispoziţia statului în vederea satisfacerii unor cerinţe colective.Emiterea şi utilizarea banilor în cadrul societăţii reprezintă o premisă importantă pentru finanţele locale, deoarece la nivelul unităţilor administrativ teritoriale se mobilizează şi repartizează resurse în expresie bănească.

Crearea şi dezvoltarea colectivităţilor locale constituie a doua premisă a apariţiei şi evoluţiei finanţelor locale în cadrul societăţii. Constituirea primelor forme ale colectivităţilor locale, respectiv a satelor, comunelor şi oraşelor în cadrul societăţii a impus formarea şi utilizarea unor resurse băneşti la dispoziţia acestora pentru a satisface colective specifice.Statul şi colectivităţile locale reprezintă două forme de organizare a societăţii care au dat naştere cerinţelor colective şi au necesitat acoperirea lor pe seama resurselor băneşti provenite de la persoane fizice şi persoane juridice.

Primele cerinţe colective ale comunelor şi oraşelor care vizau apărarea şi ajutorul reciproc au determinat instituirea unor impozite în vederea acoperirii lor. Principalele izvoare de venituri ale comunei romane erau reprezentate de veniturile din domeniul public, impozite locale şi împrumuturi. De asemenea, la dispoziţia comunei se percepeau taxe pentru folosirea pieţelor,amenzi şi alte venituri extraordinare.

În sfera cheltuielilor localităţilor din perioada romana se incadrau plaţile pentru realizarea unor lucrări publice, pentru construirea unor edificii publice şi plata unor funcţionari.La dispoziţia oraşelor şi satelor din Dacia se încasa un impozit asupra pământului (capitatio terrena) care varia în funcţie de natura terenurilor, un impozit pe cap de locuitor (capitatia), impozit pe case, taxe asupra moştenirilor (vicessima hereditatum), dare pentru vânzare(4%) sau eliberarea sclavilor (vicessima libertatis), contribuţii în natură şi transporturi ale locuitorilor.După formarea principatelor Moldovei şi Munteniei,judeţele,ţinuturile, oraşele şi satele au fost organizate după anumite reguli sau după regimul nescris al administrării. După informaţiile istorice, activitatea administrativă la nivel local includea intreţinerea drumurilor, îngrijirea izlazurilor şi a pădurilor comunale.

Dintre veniturile de natură locală ce se încasau la nivelul oraşelor şi târgurilor sunt cunoscute din anul 1612 darea numită „banii judeţului”, din anul 1627 darea specială, „cheltuiala oraşului Bucureşti”. În aceeaşi perioadă se încasau alte impozite locale, cum sunt „zlotul”, din anul 1635, ce reprezintă un impozit pe „case”, „galbenul”, „fumaritu” impozitul pe case sau gospodarii, „pârcălabia” din Moldova şi „vama domnească” în Muntenia. Impozitele se percepeau în monede diverse, iar perceptorii se numeau după monedele în care încasau impozitele:zlotaşi, taleraşi, ortaşi.

În primele stadii de dezvoltare a capitalismului, când pământul constituia forma de bază a bogăţiei şi principalul mijloc de producţie, într-o serie de ţări europene a fost introdus impozitul funciar (pe pământ). Pentru stabilirea mărimii acesteia se foloseau diferite criterii ca de exemplu numărul plugurilor utilizate în vederea lucrării pământului, întinderea terenurilor cultivate şi calitatea acestora etc. asemenea criterii nu permiteau stabilirea reală şi corectă a capacităţii de plata a proprietarului funciar, deoarece se aveau în vedere numai unii dintre factorii care influenţează nivelul producţiei agricole.

Un important pas înainte în stabilirea mai aproape de realitate a impozitului funciar, l-a constituit introducerea cadastrului, care reprezintă atât acţiunea de descriere a bunurilor funciare din fiecare localitate, cu menţionarea veniturilor pe care le produc, cât şi registrele în care figureaza înscrişi contribuabilii cu bunurile lor, pe baza cărora se stabileau impozite directe. Cu timpul clădirile (folosite ca locuinţe, prăvălii, magazine, birouri etc.) devin, alături de pământ o alta formă importantă a averii imobiliare mai ales în mediul urban. În vedera impunerii acesteia a fost introdus impozitul pe clădiri. Stabilirea acestui impozit se făcea tot pe baza unor criterii exterioare cum sunt: numărul şi destinaţia camerelor, suprafaţa construită, numărul uşilor şi ferestrelor, mărimea curţilor, chiria etc. astfel de criterii permiteau o impunere echitabilă deoarece se aplicau izolat şi nu ofereau o imagine completă asupra mărimii obiectului impozabil.

Dezvoltarea manufacturilor, a fabricilor, a comerţului şi desfăşurarea altor activităţi libere au condus la creşterea numărului meşteşugarilor, fabricanţilor, comercianţilor şi a liber-profesioniştilor.Pentru impunerea acestora, s-a introdus impozitul pe activităţile industriale, comerciale şi profesiile libere. La baza stabilirii acestui impozit au fost aşezate, de asemenea diferite criterii de ordin exterior şi anume :mărimea localităţii în care întreprinderea considerată îşi desfăşura activitatea, natura întreprinderii etc. prin

urmare nici în acest caz impozitul stabilit nu era dimensionat în funcţie de capacitatea contributivă reală a plătitorului. Impozitele de tip real se practică şi în zilele noastre. Astfel într-o serie de ţări în curs de dezvoltare exploataţiile agricole sunt supuse unor impozite de tip real. În cazul acestor impozite, sarcina fiscală este dimensionată în funcţie de suprafaţa de teren, de numărul animalelor, de cantitatea de îngrăşăminte folosite , de valoarea materialelor procurate pentru lucrările de irigaţii sau de alţi factori.