Sistemul Monetar European

Cap 1. Etape premergătoare ale introducerii SME II

Începuturile procesului de integrare are ca elemente de referință ”Planul Schuman” care a fost făcut public pe data de 9 mai 1950 și care avea ca scop crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și semnarea a trei tratate fundamentale: Tratatul de la Paris, prin care se instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (18 aprilie 1951) și Tratatele de la Roma, de înființare a Comunității Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice (ambele semnate pe 25 martie 1957).

În anii ce au urmat, CEE a înregistrat progrese rermarcabile pe linia integrării economice, însă în ceea ce privește cooperarea monetară aceasta s-a rezumat la Sistemul Monetar European, având în vedere că la începuturile anilor 1970, mecanismul ”șarpelui monetar” a fost prima formulă angajantă de colaborare în plan monetar. Tratatul de la Maastricht adoptat la data de 7 februarie 1992 a fost cel care e deschis drumul către moneda unica, după mai multe încercări eșuate, care datează încă din anii 1970.

Ca un element important de menționat ar fi ”Planul Werner”, care lansa ideea unei Uniuni Monetare și Economice Europene și viza trecerea la cursuri de schimb fixe practicate

între țările UE, o unitate de cont europeana și crearea unui Fond Monetar Internațional. Deși țările membre și-au dat acordul general în legătură cu propunerea făcută, totuși au existat opinii diferite în ceea ce privește etapa tranzitorie (fiind vorba de 10 ani, care să urmărească armonizarea politicilor economice pe termen scurt și definirea în comun a obiectivelor pe termen mediu). Referitor la această temă, putem vorbi de 2 școli de gândire economică: abordarea economică care era susținută în principal de Germania și Olanda, prevedea cursurile valutare irevocabil fixe și crearea unei autorități monetare unice, obiective care puteau fi realizate doar după perioadă lungă de timp, și abordarea monetaristă, care era susținută de Belgia, Franța și Italia, ele susținând că programul de integrare monetară trebuie să exercite suficiente presiuni asupra guvernelor pentru a coordona politicile lor economice.

1.1 Mecanismul „șarpelui monetar”

Acordul Monetar European care impune băncilor centrale europene un sistem de cursuri fixe față de dolarul american, cu o marjă de fluctuație de ±0,75% față de paritate s-a semnat în anul 1955, în locul marjei de ±1% prevăzută prin Acordurile de la Bretton Woods din anul 1944.

Potrivit acestui acord, dacă marja de fluctuație față de dolar se reduce la valoarea de ±0,75%, atunci variația maximă între două monede europene scade la 3%, variație care este considerată acceptabilă în ceea ce privește riscul valutar suportat de către agenții economici în relațiile cu străinătatea.

Potrivit Acordului de la Washington de la Institutul Smithonian din 18 decembrie 1971, s-a hotărât creșterea marjei de fluctuație de la ±1% la 2,25% față de dolar, înregistrându-se un ecart de 4,5%, acesta determinând o variație maxim posibilă de 9% între cele 2 monede europene.

La data de 12 aprilie 1972, țările CEE la acel moment (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda), semnează la Basel un acord prin care hotărăsc ca, începând cu data de 24 aprilie 1972, ecartul dintre două monede europene participante să fie redus la 2,25%, marja de fluctuație limitându-se la ±1,125%. În acest fel a fost creat ”șarpele monetar”, denumirea sa simbolizând mișcarea solidară a monedelor europene, care flotează concertat față de celelalte valute.

În cadrul Conferinței de la Paris, din 16 martie 1973, la care participă țările membre CEE și în plus Norvegia și Suedia se aduc noutăți în privința în ceea ce privește funcționarea șarpelui monetar, astfel, în condițiile generalizării cursurilor flotante, se hotărăște renunțarea la obligativitatea băncilor centrale membre ale mecanismului șarpelui monetar de a mai susține cursul monedelor naționale față de dolarul SUA, păstrându-se valabilă doar obligația de a menține fluctuația supravegheată între cursurile monedelor europene. Această formă de variatie între cursurile monedelor europene s-a numit ”sarpele fără tunel”.