Sistemul monetar european II

CAP I. ETAPE PREMERGĂTOARE ALE INTRODUCERII SME II

Începuturile procesului de integrare europeană se plasează în anii 1950, odată cu ”Planul Schuman” (făcut public la data de 9 mai 1950) de creare a Comunitătii Europene a Cărbunelui si Otelului si cu semnarea a trei tratate fundamentale: Tratatele de la Paris, prin care se instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Otelului (18 aprilie 1951), si Tratatele de la Roma, de înfiintare a Comunitătii Economice Europene si a Comunitătii Europene a Energiei Atomice (ambele semnate pe 25 martie 1957).

În deceniile următoare, CEE a înregistrat pe linia integrării economice progrese remarcabile, însă cooperarea monetară s-a rezumat la Sistemul Monetar European, după ce, la începutul anilor 1970, mecanismul ”sarpelui monetar” fusese prima formulă angajantă de colaborare în plan monetar pentru tărie comunitare. Adoptarea Tratatului de la Maastricht, la 7 februarie 1992, deschide drumul către moneda unică, după mai multe încercări esuate, datând încă din anii 1970.

De asemenea, trebuie mentionat si ”Planul Werner”, care lansa ideea unei Uniuni Monetare si Economice Europene. Planul viza trecerea la cursuri de schimb fixe între tările UE, o unitate de cont europeană si crearea unui Fond Monetar International. Desi propunerea a primit, din partea tărilor membre, acordul general asupra acestor obiective, au existat diferente de opinii în ceea ce priveste etapa tranzitorie ( de 10 ani, care să urmărescă armonizarea politicilor economice pe termen scurt si definirea în comun a obiectivelor pe termen mediu). Se poate vorbi de două scoli de gândire economică cu privire la această temă, cu largi implicatii în istoria integrării monetare europene: abordarea economică, sustinută în principal de Germania si Olanda, stipula că cursurile valutare irevocabil fixe si crearea unei autorităti monetare unice sunt obiective care vor putea fi realizate doar după o perioadă mai lungă de timp, si abordarea monetaristă , sustinută de Franta, Belgia, Italia, care sustineau că programul de integrare monetară trebuie să exercite suficiente presiuni asupra guvernelor pentru a coordona politicile lor economice.

1.1 Mecanismul „ sarpelui monetar”

În anul 1955 s-a semnat Acordul Monetar European care impune băncilor centrale europene un sistem de cursuri fixe fată de dolarul american, cu o marjă de fluctuatie de ±0,75% fată de paritate, în locul celei de ±1% prevăzută prin Acordurile de la Bretton Woods din 1944.

Prin acest acord, dacă marja de fluctuatie fată de dolar se reduce la ±0,75%, atunci variatia maximă între două monede europene scade la 3%, variatia considerată acceptabilă în ceea ce priveste riscul valutar suportat de către agentii economici în relatiile cu străinătatea.

Prin Acordul de la Washington de la Institutul Smithsonian din 18 decembrie 1971, într-un moment de criză al sistemului monetar international, se hotărăste cresterea marjei de fluctuatie de la ±1% la ±2,25% fată de dolar, deci un ecart de 4,5 %. Acestă determină o variatie maxim posibilă de 9% între două monede europene.

La 12 aprilie 1972, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, ţările CEE la acel moment, semnează la Basel un acord prin care convin ca, începând cu 24 aprilie 1972, ecartul dintre două monede europene participante (calculat pe baza cursurilor încrucisate fată de dolar) să fie redus la 2,25%, deci marja de fluctuaţie era limitată la ±1,125%. Astfel este creat “şarpele monetar”, denumirea simbolizând miscarea solidară a monedelor europene, care flotează concertat fată de celelalte valute.

Şarpele în tunel se caracterizează printr-o bandă de fluctuaţie a monedelor europene faţă de dolarul SUA şi între ele, în anumite limite, respectiv 4,5% faţă de dolarul american şi 2,25 % între ele. Astfel, există două tipuri de marje faţă de dolarul SUA : inferioară şi superioară, care formează un ”tunel”, iar în interiorul acestuia există o bandă de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor europene, formând astfel ”sarpele”.