Strategii de Țintire Directă a Inflației

INTRODUCERE

Inflaţia este unul din fenomenele care preocupă din ce în ce mai mult populaţia, astfel încât mecanismele concrete prin care funcţionează economia sunt puţin adaptate pentru a răspunde acestei preocupări.

Fenomenul inflaţiei a început să se manifeste din ce în ce mai frecvent după Primul Război Mondial pe fondul renunţării la convertibilitatea monedelor în metal preţios şi, implicit, la mecanismele de autoreglare a masei monetare în circulaţie.

Există o multitudine de definiţii date inflaţiei, dintre care unele se referă la modul lor de manifestare a proceselor inflaţioniste, altele se referă la cauzele ce duc la producerea lor iar altele includ ambele abordări. Una dintre definiţii afirmă că inflaţia este un proces de creştere cumulativă şi autoîntreţinută a nivelului general al preţurilor, cu accent pus pe forma finală de manifestare a acestui proces.

Inflatia este un lucru rău, care afectează economia atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.

Pe termen scurt, erodează puterea de cumparare a monedei şi prin aceasta îi afectează în mod deosebit pe cei mai vulnerabili : cetăţenii pensionari, bursierii, cei cu venituri fixe.

Pe termen lung, inflaţia descurajează investiţiile şi inhibă creşterea economică.

O vreme, analiştii economici au crezut că inflaţia are şi o parte bună în sensul că ar fi posibil sa cumpărăm o ocupare mai bună a forţei de muncă cu preţul unei inflaţii ceva mai ridicate. În timp, nici această asertiune nu s-a dovedit adevarată, pentru că efectul pozitiv asupra şomajului este de scurtă durată, precumpănitor pe termen lung fiind efectul descurajării economisirii şi a investiţiilor, ca urmare a incertitudinilor atrase de o inflaţie ridicată.

I.STRATEGIA DE ŢINTIRE DIRECTĂ A INFLAŢIEI

I.1. ŢINTIREA INFLAŢIEI – DEFINIŢIE

Ţintirea inflaţiei (inflation targeting) este o strategie de politică monetară care urmăreşte menţinerea ratei inflaţiei în apropierea unui anumit nivel. Această strategie a fost adoptată în anii ’90 de un mare număr de ţări: Noua Zeelandă (1989), Chile (1990), Canada (1991), Israel (1991), Anglia (1992), Suedia (1993), Finlanda (1993), Australia (1993), Spania (1994), Cehia (1998), Polonia (1999), Ungaria (2001) etc. În general, ea a fost încununată de succes: în toate cazurile, rata inflaţiei a scăzut după adoptarea noului regim – ceea ce, în fond, reprezintă motivul esenţial pentru care acesta a fost adoptat.

Diferite tări şi-au ales modul său de a trece la ţintirea inflaţiei deplină. Unele (de ex. Australia) au început de la regimul ţintirii inflaţiei implicite, trecînd apoi la cel deplin, în timp ce alte ţări (de ex. Noua Zeelandă) au trecut nemijlocit la regimul ţintirii inflaţiei depline.

Ţintirea directă a inflaţiei presupune o monitorizare completă asupra evoluţiilor preţurilor, ea reprezintă o tehnică nouă, care măreşte răspunderea publică a Băncii Centrale, şi obligă la o mai strânsă conlucrare între factorii care influenţează evoluţia fenomenelor economice. Mai mult decât atât obiectivul fundamental al Băncii Centrale este acela de a asigura şi menţine stabilitatea nivelului agregat al preţurilor.

Ţintirea inflaţiei implică cel puţin cinci componente:

- statuarea asigurării stabilităţii preţurilor (înteleasă sub forma unor rate ale inflaţiei joase şi stabile) ca obiectiv unic sau prioritar al politicii monetare fie pe cale constituţională, fie prin angajamentul public al autorităţii monetare;

- cuantificarea obiectivului politicii monetare drept o rată a inflaţiei ce urmează a fi atinsă de-a lungul unui interval de timp (cel mai adesea anual, fiind însă posibilă şi definirea de obiective plurianuale sau pe termen mediu), ţinta fiind fixată de către Guvern şi delegată Băncii Centrale, stabilită în comun sau precizată independent de către autoritatea monetară;

- independenţa Băncii Centrale în privinţa instrumentelor utilizate în atingerea ratei ţintite a inflaţiei, aceasta rezultând în particular în (reducerea rolului ţintelor intermediare (altele decât inflaţia prognozată);

- desfăşurarea proceselor de configurare şi aplicare a politicii monetare în condiţii de transparenţă, implicand controlabilitatea activităţii autorităţii monetare şi feedback-ul din partea agenţilor economici;

- existenţa răspunderii Băncii Centrale pentru eşecurile în atingerea ţintelor;