Studiu de Caz BNR

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND SISTEMUL BANCAR

1.1. Banca şi activitatea bancară în timp şi spaţiu

Activitatea bancară îşi are originile în Antichitate, perioadă în care bogăţiile erau păstrate în temple, fapt ce aducea un anumit “profit” preoţilor, pe lângă recunoaşterea templelor de către populaţie. În măsura în care bunurile păstrate erau perisabile, modalitatea de păstrare era împrumutul de consumaţie. Pentru deponenţi se asigura plasarea bogăţiei într-un loc sigur, iar pentru preoţi se realiza un profit. Dovada acestor practici este descoperirea de către arheologi în Mesopotamia a tabelelor de contabilitate datând din 3400-2500 Î.H.

O altă practică des întâlnită în perioada antică era împrumutul cu dobândă, practică ce la început nu a putut fi controlată de autorităţi, deoarece nu existau reglementări în domeniu.

Împrumutul cu dobândă este reglementat mai târziu prin Codul lui Hammurabi care este recunoscut cu prima reglementare în domeniu . Printre altele, Codul prevede şi contractele de împrumut pentru a căror recunoaştere era nevoie să fie vizate de funcţionari regali şi contractul de comision, strămoşul contractului de cont curent de astăzi.

Apariţia băncilor ca instituţii a avut loc în Grecia şi Roma antică în secolele VI-VII Î.H. Acesta este rezultatul dezvoltării comerţului ca o consecinţă a emiterii monedei proprii de către fiecare oraş comercial. În scopul de a combate camăta mai multe cetăţi greceşti au decis să constituie “bănci publice” care pe lângă rolul propriu-zis bancar, mai aveau şi sarcina strângerii impozitelor şi dreptul de a bate moneda . După modelul grecesc, în Roma Antică apar “bancheri privaţi” şi “bănci publice”.

În porturile greceşti, “trapeziştii” devin bancheri veritabili în sensul actual altermenului; ei îndeplinesc majoritatea funcţiilor băncii moderne: depuneri credite, schimb, crearea altor mijloace de plată decât bancnota sau moneda.

În Egipt, unde statul era atotputernic, erau imitaţi “trapeziştii” greci prin înfiinţarea “Băncii Regale” (Banca Regală din Alexandria) care deţinea monopolul activităţilor respective.

La Roma, “argintarii” au înlesnit şi diversificat schimburile comerciale, ajungând să asigure toate funcţiile clasice ale băncilor: depuneri, credite, gestiunea conturilor, serviciul cecurilor. Republica, apoi Imperiul Roman, creează asemenea bănci specializate, în primul rând, cu păstrarea impozitelor colectate de la contribuabili .

Deşi adepţii religiei creştine se ridicau împotriva ideii de dobândă, aceasta nu a împiedicat ca băncile să cunoască o prosperitate continuă în Bizanţ unde, în secolul VII , Justinian codifică uzurile romane în domeniul bancar.

Societatea medievală a cunoscut schimbări profunde la sfârşitul secolul XI, ca urmare a cuceririi normande şi a cruciadelor. Biserica creştină îşi reafirmă opoziţia faţă de practicarea dobânzii în Conciliul de la Latran (1179) şi în cel de la Viena (1311), dar interdicţia este eludată cu ajutorul ideii de risc sau de prejudiciu: cel care acordă împrumutul îşi asumă un risc (damnum emergens) sau pierde un câştig posibil (lucrum cesans). Astfel se explică recunoaşterea comerţului bancar în secolele XII-XIV în Europa Occidentală . În aparitia băncilor, acordă un rol important zarafului, intermediar al circulaţiei monetare. Pentru ca utilizarea banilor presupunea anumite riscuri, cum ar fi transportul banilor la locurile de utilizare şi deţinerea banilor care nu aducea profit. Aceste fapte au determinat pe deţinătorrii de capital să încredinteze acest depozit unui intermediar, în scopul păstrarii si al remunerării sub formă de dobandă.

Secolele XIV-XVI, marcate de importante evenimente, au influenţat şi activitatea bancară prin reapariţia băncilor publice în Spania şi Italia, prin iniţierea în Italia a reţelei “muntele de pietate”- asociaţie de persoane care se grupează sub egida municipalităţii pentru a împrumuta fără dobândă nevoiaşilor.

Dezvoltarea economică din perioada secolelor XVI-XVIII va favoriza consolidarea poziţiilor dobândite la sfârşitul Evului Mediu. Europa de Nord îşi continuă tradiţia sa de specializare, beneficiind şi de poziţia maritimă şi de exodul protestanţilor după războaiele religioase.

Toate ţările europene admit, cel puţin tacit, legitimitatea dobânzii şi introduc banul-hârtie: Banca Veneţiei (1637) primeşte depozite pe termen, cu dobândă, iar certificatele de depozit eliberate constituie o formă primitivă de monedă de bancă; Banca din Amsterdam (1609) eliberează depunătorilor certificatele negociabile a căror valoare se exprimă într-o monedă de cont şi care, la rândul ei, era cotată faţă de moneda oficială; Banca Angliei este fondată în 1694, ca societate pe acţiuni prin subscripţie publică şi întregul capital este imediat împrumutat statului. Ea are dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă. În cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în Anglia mai funcţionează: băncile londoneze, băncile provinciale şi băncile comerciale.

Banca Statelor Unite a fost constituită printr-un act al Congresului din 1791 cu drept de a bate monedă şi de a emite bilete.

În Franţa, după eşecurile suferite de Colbert cu Casa de Împrumuturi (1674) şi de John Law cu Banca Generală şi Compania Occidentului, publicul nu mai acceptă ideea banilor de hârtie. În 1776 ministru finanţelor, Turgot, împreună cu Beaumarchais şi cu doi bancheri constituie Casa de Scont care primeşte depozite, emite bilete şi sconteazăefecte de comerţ. În anul 1900, primul consul, generalul Bonaparte, fondează Banca Finanţei.

În secolul al XX-lea, după exemplul Angliei, toate celelalte ţări îşi fixează valoarea monedei în metal preţios (paritatea în aur a monedei naţionale), prin determinarea greutăţii, titlul (denumirea) şi valoarea monedelor metalice favorizând astfel, apariţia a trei ipostaze ale monedei: moneda metalică, moneda fiduciară (bancnota) şi moneda scriptică sau scripturală (efectele de comerţ şi conturile în bancă la vedere).

Tot în această perioadă apar “casele bancare”, numite “băncile private”, denumite în limba franceză “haute banque”. Acestea nu se ocupă nici de emisiuni monetare, nici cu colectarea unor depozite bancare, ci se angajează în calitate de consilieri, agenţi sau mandatari. În Germania, Austria şi Olanda sunt denumite “bănci private”, iar în Anglia “merchant banks”.

La sfârşitul secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, băncile numite de “emisiune”, se înmulţesc în toate ţările, conducând în cele din urmă la constituirea Băncilor Centrale. Fenomene economice sociale şi politice va favoriza concentrarea băncilor de emisiune până când va rămâne doar una singură: Banca Centrală.

În secolul al XX-lea, băncile fiind rezervate claselor dominante, s-a evidenţiat necesitatea de a se crea instituţii: casele de economii, casele de economii pentru construcţii, cooperativele de credit.

Începutul secolului al XX-lea (1919-1920) este marcat de economia socialistă, după prăbuşirea imperiului ţarist şi Rusia, continuând cu coaliţia ei şi preluarea teoriilor şi principiilor economiei socialiste după 1944 la mai toate ţarile din estul Europei, Orient Îndepărtat, Caraibe şi continuând în deceniul 9 al secolului al XX-lea.

Analiza comparatistă a dezvoltării bancilor în special în Ţările Occidentale dezvoltate: Anglia, Statele Unite, Japonia, Franţa, Canada, dar şi ţări socialiste dezvoltate: Polonia, Ungaria, România, China etc. conduc la două constatări esenţiale: emisiunea monetară ia treptat forma unei monopol de stat şi în schimb banca îşi asumă mai multe funcţii, pe care fiecare ţară le va organiza şi dezvolta conform particularităţilor proprii, determinând sisteme şi structuri bancare specifice.

1.2. Rolul şi structura sistemelor bancare

1.2.1. Rolul băncilor în economie

Rolul băncilor în cadrul unei economii poate fi analizat, în primul rând, prin utilizarea conceptului de intermediere între agenţii debitori şi creditori din economie, iar în al doilea rand prin funcţiile tradiţionale de finanţare, de colectare a depozitelor şi de gestionare a mijloacelor de plată.

Pentru a evidenţia rolul băncilor, este necesară situarea acestora în cadrul sistemului financiar, al căror element principal îl constituie. Pe plan financiar, există la nivelul unei economii, două categorii de participanţi, ale căror preocupări sunt complementare, respectiv cei care au necesităţi de finanţare şi care doresc procurarea de resurse, pe de o parte, şi cei cu capacităţi de finanţare şi care doresc plasarea eficientă a resurselor lor. Funcţia sistemului financiar este de a asigura “interfaţa” dintre agenţii excedentari şi cei deficitari.