Studiul privind Datoria Publică Externă a României în Perioada de Tranziție

CAPITOLUL 1

Managementul datoriei externe . Viziune generala

1.1 Notiunea de datorie externa

1.1.1 Aparitia si evolutia creditarii internationale

Datoria externa în sine reprezinta, initial, un efect al unui alt fenomen economic international de mare amploare – creditarea internationala.

Creditarea internationala nu este un fenomen nou. Înca din Evul Mediu, factorii de dezvoltare a comertului international si a investitiilor externe au produs o diversitate a institutiilor bancare, ale caror obiective, practici de creditare, piete, modalitati de organizare si structurare, nu erau fundamental diferite de cele promovate de bancile de anvergura internationala fondate în anii 1960-1970. Ca dovada apare situatia Suediei, unde, datorita dimensiunilor împrumuturilor externe ale Casei Regale, înca din secolul al XVIII-lea s-a înfiintat un oficiu de administrare a datoriei astfel rezultate.

De fapt, cu secolul al XVIII-lea începe istoria creditarii internationale, când bancile din Marea Britanie au trecut aproape linear de la negustorie si camatarie la creditare. Începând cu razboaiele napoleoniene, parcurgând secolul al XIX-lea si pâna la începutul secolului nostru, bancile comerciale creditau guverne straine si finantau comertul international prin intermediul acceptelor(precursoare ale acreditivelor si ale altor documente comerciale de astazi).

Puterea lirei sterline si a Marii Britanii au permis fondarea unei piete a efectelor de comert în Londra, piata care finanta tranzactiile comerciale ale metropolei cu teritoriile de peste mari. În plus, începând cu 1830 s-au fondat primele banci britanice în colonii, destinate furnizarii de facilitati bancare locale si finantarii comertului colonial. Aceste banci s-au extins curând în zone de interes major pentru întreaga Europa, zone cum ar fi Egiptul, Turcia, America Latina, sud-estul Asiei. Alte tari care paseau pe calea dezvoltarii capitaliste au urmat exemplul Marii Britanii, astfel încât fenomenul aparitiei de institutii bancare în teritoriile “de peste mari” ale statelor europene, a capatat imaginea unei adevarate lupte pentru împartirea sferelor de influenta economica în lume.

Cea mai rapida crestere în volumul creditarii internationale s-a înregistrat pe fluxul dinspre Europa spre diferite state din componenta S.U.A., pentru finantarea investitiilor si comertului. Multe banci comerciale din Regatul Unit sau aflate pe teritoriul american, însa în proprietate britanica, au fondate doar pentru sustinerea acestui flux. Desi, înca din 1860, în California existau deja cinci banci comerciale(în proprietate britanica), totusi orasul New York a fost primul centru financiar american care a contat ca prezenta în operatiile internationale, actionând ca placa turnanta pentru fluxul mentionat. Practic, Londra si New York-ul erau “emitatorul” si respectiv, “receptorul” fluxului de capital britanic, flux care atingea înainte de primul razboi mondial, circa 10% din PNB-ul Marii Britanii si al imperiului sau colonial. Aceasta situatie a durat pâna la sfârsitul primului razboi mondial, când New York-ul ca exportator de capital catre o Europa distrusa, ameninta pentru prima oara dominatia Londrei asupra economiei mondiale.

Al doilea razboi mondial a accelerat declinul lirei sterline si ascensiunea dolarului american ca valuta de circulatie internationala. Puterea financiara a City-ului londonez s-a redus, facând loc New York-ului pe piata exportului de capital, S.U.A. dispunând de banci cu mare credibilitate în mediile financiare internationale.

Istoria economica postbelica aduce treptat în scena trei mari actori :S.U.A., Piata Comuna si Japonia(însotita din anii ’70 de “tigrii” Asiei de sud-est : Hong-Kong, Coreea de Sud, Singapore, Thailanda, Taiwan). Acestia domina si în prezent pietele internationale ale creditului, atât direct cât si prin intermediul puternicei influente exercitate în interiorul marilor organisme financiare internationale - FMI, Banca Mondiala, BERD, BRI, etc. Aceasta dominare este posibila atât datorita puterii economice de ansamblu, incontestabile a celor trei, cât si datorita progresului tehnologiei comunicatiilor, care permit ca orice decizie luata într-o parte a lumii sa fie instantaneu cunoscuta pe meridianul opus.

Tot perioada postbelica aduce în prim-plan creditarea oficiala, de la guvern la guvern sau de la organismele financiare internationale catre guvernele statelor membre. Conferinta de la Breton Woods din 1954 sta la baza înfiintarii Fondului Monetar International si a Bancii Mondiale, organisme menite sa înlesneasca procesul de alocare a resurselor tarilor cu surplus de capital catre cele cu nevoie de capital si sa împiedice, prin sprijinirea dezvoltarii economice globale, ca discrepantele enorme dintre tari sa duca la situatii conflictuale militare sau la crize economice mondiale.

Astazi, creditarea internationala este un fenomen care suscita interesul atât al analistilor economiei mondiale, cât si al factorilor de decizie din fiecare tara în parte, mai ales dupa experienta crizei mondiale a datoriei externe care a zguduit lumea finantelor în anii ’80. Criza datoriei s-a nascut din doua motive : primul – o politica deplorabila de administrare a datoriei externe dusa de tarile mari debitoare (în special din America Latina – cazul Mexic), iar, pe de alta parte, bancile comerciale cu activitate internationala nu au dat nici ele dovada de prea mare întelepciune în alocarea resurselor proprii, marite rapid ca volum prin injectia de petrodolari ce a urmat crizei petrolului din anii ’70. Criza datoriei a fost rezolvata printr-un progres cu multiple laturi :s-a modificat, în primul rând, atitudinea creditorilor(oficiali sau privati), dinspre scopul unic de a-si recupera resursele alocate spre controlul utilizarii acestora de catre debitori. Efectul acestei schimbari de atitudine s-a materializat în masurile convenite prin întelegeri bilaterale între tarile cu mari datorii si Clubul de la Paris(pentru creditorii oficiali) sau Clubul de la Londra(pentru bancile comerciale), masuri ce au dus la diminuarea poverii datoriei externe asupra economiilor tarilor îndatorate si la înlesnirea, pentru acestea, a drumului spre dezvoltare. În al doilea rând, managementul eficient al datoriei externe a devenit un obiectiv major de politica macroeconomica în toate tarile lumii, în special în tarile beneficiare de împrumuturi externe.