Taxa pe valoare adăugată

CAPITOLUL I: ASPECTE TEORETICE

1.1 Politicile fiscale

Integrarea fiscalității în procesul de decizie al entității economice are o importanță deosebită, întrucât sub impactul acesteia are loc o modificare a comportamentului întreprinderii, în adoptarea unor decizii considerate optime, fără a fi vorba de existența vreunei presiuni fiscale. În acest context, contribuabilii și statul par a se situa, permanent, în opoziție, fiecare urmărind obiective diferite. Armonizarea obiectivelor vizate de contribuabil și de administrație se poate realiza prin gestionarea riscului fiscal, adică eliminarea pierderilor de resurse pentru bugetul statului.

Din punct de vedere fiscal, entitățile se supun regulilor fiscale, existente la data impozitării. Regulile fiscale sunt separate de contabilitate și, spre deosebire de regulile contabile, nu vizează prezentarea unei imagini fidele a situației elementelor de activ, datorii și capitaluri, ele urmăresc, mai curând, stimularea sau controlul unor activități. Entitățile economice pot să recurgă sau să nu recurgă la aplicarea anumitor prevederi opționale, pe care legislația fiscală le pune la dispoziția lor.

Ansamblul regulilor fiscale adoptate și aplicate de un contribuabil pe o perioadă mai lungă de timp pot fi considerate politici fiscale ale firmei .

Având în vedere faptul că orice entitate economică derulează o multitudine de tranzacții, fiecare fiind supusă unui anumit tratament fiscal, aceasta trebuie să aplice un număr mare de reguli fiscale, dar și să procedeze la o conciliere a fiscalității cu contabilitate.

În acest context, entitățile economice trebuie să vizeze optimizarea raportului dintre interesul contabil și cel fiscal, dintre obiectivele urmărite la nivel microeconomic și cele la nivel macroeconomic, prin aplicarea tuturor opțiunilor oferite de legislație în scopuri fiscale (facilități fiscale, amânări, utilizarea de credite fiscale). Domeniul interesat de dimensionarea cât mai redusă a impozitelor și taxelor, dar cu respectarea legii, precum și valorificarea tuturor opțiunilor de minimizare a acestora pentru perspectivă este gestiunea fiscală.

La nivelul entității economice, aceasta gestionează regulile fiscale referitoare la masa impozabilă, cotele de impozitare, termenele scadente, facilitățile fiscale, majorările și penalitățile pentru nerespectarea regulilor fiscale.

Prin urmare, stabilirea politicilor fiscale la nivelul entității economice trebuie să aibe în vedere dezvoltarea de viitor a acesteia, planurile de afaceri, bugetele, strategia de ansamblu.

Legislația fiscală definește criterii de încadrare din punct de vedere fiscal a unor operațiuni care uneori sunt diferite de cele contabile. Astfel, Codul fiscal face mențiuni referitoare la

valoarea fiscală a unor active și datorii (de exemplu: pentru mijloace fixe amortizabile și terenuri, valoarea fiscală reprezintă costul de achiziție, de producție sau valoare de piață a mijloacelor fixe dobândite cu titlu gratuit, la data intrării în entitate, iar pentru provizioane și rezerve - valoarea deductibilă la calculul profitului impozabil);

definirea unor active, datorii și a altor elemente din punct de vedere fiscal, precum: mijlocul fix, cu diferența că termenul în contabilitate se regăsește ca „imobilizare corporală” și nu se specifică încadrarea în limita stabilită prin hotărâre a Guvernului; proprietate imobiliară - orice teren, clădire sau altă construcție ridicată ori încorporată într-un teren etc.

Reglementările fiscale au caracter imperativ, fiind emise de organe cu rol de control ale statului, respectiv Ministerul de Finanțe Publice. Multitudinea de reglementări, determinată de o serie de procese cu caracter subiectiv, impune ca măsură esențială stabilitate și inteligibilitate în aplicare. O stabilitate a regulii fiscale face posibilă reorientarea conducerii entității economice spre atingerea optimului fiscal, dar mai ales asupra dezvoltării afacerilor, rentabilizării lor, creșterii profitului, analizei valorii adăugate, a capacității de autofinanțare.