Teoria generală a taxelor și impozitelor

INTRODUCERE

Pentru buna desfăşurare a oricărei activităţi, la nivel macro şi microeconomic, sunt necesare o serie de resurse materiale, umane, informaţionale şi financiare. Resursele financiare sunt reprezentate de totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării unor obiective economice, social–culturale sau de altă natură.

Resursele financiare ale societăţii sau ale naţiunii cuprind ansamblul resurselor financiare ale autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele organismelor fără scop lucrativ, precum şi resursele populaţiei.

Constituirea resurselor financiare publice se face pe seama impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi veniturilor nefiscale prelevate de la persoanele juridice şi fizice.

Actualul sistem de impozite şi taxe din România nu a apărut pe un teren gol, ci ca urmare a unor sisteme mai vechi de impozitare, care s-au stabilit pe măsura evoluţiei economico–sociale şi care a funcţionat cu efecte mai mult sau mai puţin favorabile, în condiţiile concrete ale fiecărei etape de dezvoltare.

După apariţia statului ca organizator al vieţii sociale, nevoia de resurse financiare a crescut, dând amploare activităţii fiscale, care se impune ca un ansamblu al proceselor de formare şi redistribuire a resurselor, mai întâi sub forma lor naturală, apoi sub formă bănească, necesară atât colectivităţilor locale, cât şi celor statale, legate de omogenizarea obiectivelor de interes public, armata şi dotarea acesteia. Dezvoltarea activităţii statale şi amploarea relaţiilor băneşti odată cu apariţia economiei de piaţă a favorizat apariţia „finanţelor”, ca un concept al fiscului incluzându-l şi pe acesta.

Impozitele au apărut încă din antichitate şi se presupune că au apărut în evoluţia societăţii omeneşti în cadrul primelor formaţiuni statale fiind determinate de necesitatea întreţinerii materiale a celor ce exercitau forţa publică, îndeplinind atribuţiile autoritare de conducere a statelor. Impozitele au fost concepute diferit, fiind influenţate în mod deosebit de dezvoltarea economico–socială şi de cheltuielile publice acceptate de fiecare stat.

Funcţia impozitelor este în mod cert una financiară, dar ea include de asemenea căutarea unei organizări economice speciale care să confere statului un rol de intervenţie, deoarece numai statul este cel care poate institui impozite şi orice alte venituri necesare satisfacerii generale ale societăţii.

Din evoluţia modernă a impozitelor sunt memorabile îndeosebi impozitele pe venituri şi veniturile reglementate. În toate statele contemporane sistemele fiscale au evoluat cuprinzând tot mai multe impozite.

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE DESPRE IMPOZITELE ŞI TAXELE DATORATE BUGETULUI DE STAT

1.1. Teoria impozitelor, taxelor şi a legislaţiei fiscale.

Denumirea de „fisc" provine din limba latină, unde „fiscus" însemnă coş sau paner. Putem deduce, deci că, la începuturile sale, activitatea fiscală se servea de coş sau de paner pentru a colecta hrana sau alte obiecte de trebuinţă personală de la cei cărora le prisosea pentru cei bolnavi, lipsiţi de mijloace de trai, bătrâni, etc. Cu alte cuvinte, activitatea pe care astăzi o denumim „asistenţă socială" este cea care a inventat fiscul, chiar înainte de a fi apărut statul, fiind o preocupare a colectivităţilor umane de constituire a unor resurse necesare vieţii şi redistribuirea lor.

După apariţia statului ca organizator al vieţii sociale, nevoia de resurse a crescut, dând amploare activităţii fiscale, care se impune ca un ansamblu al proceselor de formare şi redistribuire a resurselor, mai întâi sub forma lor naturală, apoi sub forma bănească, necesar atât colectivităţilor locale, cât şi celor statale, legate de omogenizarea obiectivelor de interes public (drumuri, poduri, clădiri publice), armata şi dotarea acesteia etc. Dezvoltarea activităţii statale şi amploarea relaţiilor băneşti odată cu apariţia economiei de piaţă a favorizat apariţia „finanţelor" ca un concept mai cuprinzător al fiscului incluzându-l şi pe acesta. Impozitele sunt cunoscute din antichitate şi se presupune că au apărut în evoluţia societăţii omeneşti în cadrul primelor formaţiuni statale, fiind determinate de necesitatea întreţinerii materiale a celor ce exercitau forţa publică.

Date despre impozitele şi cheltuielile publice din antichitate se cunosc mai ales din istoria statelor antice, grec şi roman, în statul antic grec principalul impozit era pretins de la proprietarii de terenuri şi alte bunuri. Se mai percepeau impozite asupra veniturilor meseriaşilor, taxele pentru reaşezarea produselor în piaţa produselor agricole, precum şi impozitul extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi perceput în timp de război.

În statul antic roman principalul impozit perceput a fost „tributum". La început acesta a fost perceput de la locuitorii provinciilor cucerite, ca ulterior să fie extins asupra tuturor cetăţenilor statului roman care aveau proprietăţi imobiliare, iar mai târziu şi pentru bunuri mobile. Concomitent cu „tributum" se percepea un impozit asupra vânzărilor de bunuri, un impozit pe meşteşuguri şi de asemenea s-a aplicat temporar un impozit pe numărul sclavilor şi impozitul datorat de celibatari.

Mai târziu, în Evul Mediu, impozitele au început să capete o formă mai largă. Cele mai concludente date din această perioadă sunt cele privind impozitele şi organizarea fiscală aplicate în Republica Florenţa din Italia în sec. XII - XV. La începutul acestei perioade exista un impozit pe veniturile cetăţenilor bogaţi care se percepea pe baza unei „scări" progresive, mai existau impozite pe succesiuni şi pe dare, precum şi taxe vamale la intrarea mărfurilor în Republică. Impozitul vechi pe venit a fost înlocuit cu impozitul denumit „estimo" aplicat asupra tuturor bunurilor cetăţenilor care erau incluse în „registro del estimo" pe baza declaraţiilor contribuabililor. După trei secole impozitul „estimo" a fost modificat conform cerinţelor de impunere a averilor, mai ales ale comercianţilor şi bancherilor care erau evaluate separat de mai mulţi agenţi fiscali.

În ultima parte a Evului Mediu în condiţiile dezvoltării meşteşugurilor şi a manufacturilor ca şi a comerţului, diversificarea veniturilor cetăţenilor a oferit statului posibilitatea sporirii numărului şi nivelului impozitului. De exemplu, datorită numărului mare şi diversificării exagerate a impozitelor, Adunarea Constituantă intitulată după Revoluţia franceză din 1789 a decis reforma impozitelor prin înlăturarea privilegiilor avute până atunci de nobili şi clerici, suprimarea arbitrajului fiscal, înlăturarea unor impozite pe vânzări ale bunurilor de consum, alte acţiuni reformatoare şi înainte de toate a impus cetăţenilor de a consimţi liber la stabilirea impozitelor.