Teorii ale cursului de schimb - paritatea puterii de cumpărare

Argument-rezumat

Găsirea celei mai bune variante de determinare a cursului de schimb a preocupat de-a lungul timpului pe mulţi dintre cei mai mari economişti. Sistemele propuse de aceştia au fost uneori opuse unele altora. Cele mai dese sugestii, care au ajuns de multe ori să funcţioneze efectiv, s-au încadrat între două extreme: un sistem de rate fixe şi o variantă în care cursurile erau flexibile. Între aceste două extreme există posibilitatea alegerii unei variante în care cursurile erau fixe, dar ajustabile, cea a alegerii unui sistem de rate liber flotante, fără a fi influenţate prin intervenţia statelor, şi opţiunea unui sistem de cursuri flexibile dar controlate de stat prin cumpărare sau vânzare de monedă.

Sisteme ale ratelor de schimb există sau au existat la un moment dat în istorie deoarece s-a simţit permanent nevoia de a controla cursurile de schimb, întrucât acestea au capacitatea da a influenţa producţia naţională, inflaţia şi comerţul exterior. Din această cauză, este normal ca guvernele să încerce să influenţeze pieţele de schimb în moduri pe care le considera favorabile, fie prin intervenţie directă – vânzarea sau cumpărare de moneda, fie prin politici monetare şi fiscale.

În cadrul acestui proiect am facut o scurtă prezentare a celor mai importante trei sisteme de determinare a cursurilor de schimb (Gold Standard, Bretton Woods şi sistemul de rate flexibile), am expus opţiunile pentru una dintre aceste variante a doi mari profesori de economie ai secolului trecut (Paul Samuelson şi Alvin Hansen) şi am încercat să explic, în linii mari, teoria parităţii puterii de cumpărare şi a modului ei de funcţionare în cadrul realităţii economice.

Noţiuni generale legate de cursul de schimb

Conform definiţiei standard, cursul de schimb este expresia raportului valoric dintre două monede sau, altfel spus, preţul la care o valută poate fi cumpărată cu o altă valută. Cel mai important factor care determină cursul valutar, în condiţiile formării libere a acestuia, este rapotul dintre cererea şi oferta de monedă.

Funcţia principală a unei monede este de a facilita tranzacţiile. Aşadar, cererea de moneda este o cerere derivată, deoarece aceasta este o consecinţă a cererii de bunuri, servicii şi alte active pentru achiziţionarea cărora oamenii folosesc bani. Vom lua în considerare două ţări: România şi Germania. Cererea de lei din partea rezidenţilor germani provine din cererea acestora de bunuri şi servicii româneşti. Dacă cererea consumatorilor pentru bunuri româneşti ar creşte, atunci, indirect, ar exista o creştere în cererea de lei pentru achiziţionarea bunurilor româneşti. Preţul pe care consumatorul german ar trebui să îl plătească pentru lei ar fi rata de schimb euro/leu. La fel poate fi exemplificată şi oferta de monedă. Atunci când cererea consumatorilor români pentru bunuri germane va creşte, consecinţa pe piaţa valutară va fi creşterea cererii de euro. Atunci cand consumatorul român cumpăra euro pentru a cumpăra mai multe bunuri nemţeşti, va schimba leii pe euro. Ca urmare, oferta de lei pe piaţa valutară va creşte. Forţele cererii şi ofertei determină cursul de echilibru – rata la care cantitatea de monedă cerută este egală cu cantitatea oferită.

Cursul de schimb este important deoarece afectează preţurile relative ale bunurilor autohtone şi străine. Când moneda unei ţări se apreciază (creşte în valoare comparativ cu alte monede), bunurile produse de ţara respectivă devin mai scumpe în străinătate şi bunurile importate de ea devin mai ieftine. Invers, deprecierea (diminuarea puterii de cumpărare a unei monede în raport cu alte monezi) duce la ieftinirea preţurilor produselor exportate de această ţară în străinatate, iar bunurile importate vor fi achiziţionate la un preţ mai ridicat. Fluctuaţiile cursului de schimb afectează, pe lângă preţuri, atât inflaţia cât şi producţia. Când valoarea leului scade, preţurile mai ridicate ale bunurilor importate duc direct la o creştere a nivelului preţurilor şi la o alimentare a inflaţiei. O depreciere a monedei naţionale ce face bunurile autohtone mai ieftine pentru străini creşte cererea pentru bunuri româneşti şi duce la creşterea producţiei.

În încercarea de a influenţa cursurile de schimb, băncile centrale pot interveni pe piaţa valutară prin cumpărare sau vânzarea unor active financiare denominate în moneda străină.

În activitatea lor, băncile utilizează următoarele tipuri de cursuri: cursul la vedere (spot) – este cursul zilei, utilizat în efectuarea operaţiunilor la vedere, cu decontare în termen de la data tranzacţiei; cursul la termen (forward) – cursul utilizat pentru efectuarea operaţiunilor de vânzare-cumpărare monedă la termen, cu decontarea acestora în termen mai mare de 48 de ore (1,2,3,6,9,12 luni); cursul T.T (Telegrafic Transfer) – utilizat în tehnica viramentului bancar.

Paritatea puterii de cumpărare

Legea preţului unic

În înţelegerea modului de determinare a cursului de schimb se porneşte de la o noţiune simplă: legea preţului unic. Dacă două ţări produc un bun identic, iar transportul şi barierele vamale sunt foarte joase, preţul acelui bun ar trebui să fie acelaşi indiferent de ţara care îl produce. Să presupunem că roşiile româneşti costă 4000 lei/tona iar roşiile italieneşti identice costă 1000 euro/tona astfel. Pentru ca legea preţului unic să fie corectă, cursul de schimb dintre leu şi euro ar trebui să fie 4 lei/euro astfel încât o tonă de roşii româneşti se va vinde la 1000 euro în Italia şi o tonă de roşii italieneşti se va vinde în România cu 4000 lei. Dacă rata de schimb ar fi de 5 lei/euro, atunci roşiile româneşti s-ar vinde cu 800 euro/tona, cu 200 de euro mai ieftine decât roşiile italieneşti iar roşiile produse în Italia s-ar vinde în România cu 5000 lei/tonă. Deoarece roşiile italieneşti identice cu cele româneşti ar fi mai scumpe în ambele ţări, cererea pentru cele produse în Italia s-ar reduce la 0. Fiind dat un preţ fix al roşiilor italieneşti, cursul de schimb ar trebui să scadă la 4 lei/euro, făcând preţul celor două produse identic în ambele ţări.