Alunecările de Teren

Introducere

Alunecările de teren sunt fenomene geodinamice de modificare a reliefului, cu caracter în general lent și periodic, prin care se restabilește echilibrul natural al versanților și taluzelor.

Alunecările de teren, privite prin prisma obiectului supus procesului de alunecare, se referă atât la versanți cât și la taluze. Versanții și taluzele, aflându-se sub acțiunea simultană sau succesivă a mai multor cauze care tind să modifice echilibrul de forțe existente în masiv, cedează în cele din urmă, formându-se o alunecare de teren, care creează, pentru o anumită perioadă, o nouă stare de echilibru a versantului sau taluzului respectiv.

Clasificarea acestor alunecări se realizează destul de greu, fapt datorat prezenţei în numar mare al factorilor de determină acest fenomen.

În acest proiect se va prezenta caracteristicile alunecărilor de teren, factorii care infulenţează acest fenomen,clasificarea acestora, dar şi metodele de apărare împotriva acestor fenomene geomorfice.

Cap 1. Alunecări de teren

1.1 Definiţia alunecărilor de teren

Noţiunea de alunecare de teren defineşte atât procesul de ndeplasare,mişcarea porpriu-zisă a rocilor sau a depozitelor de pe versanţi,cât şi forma de relief rezltată.În sens restrâns , strict, al noţiunii , alunecările de teren sunt procese gravitaţionale , în general, rapide (pot fi însă şi letale) de modelare a terenurilor în pantă, la care masele sunt sau materialele care se deplasează sunt separate printr-un plan sau sistem de plane de alunecare de partea stabilită, neantrentă în mişcare.

Alunecările de teren fac parte din categoria proceselor de versant care schimbă geomorfologia majoră a versantului.Aceste modificări sunt:

- De amploare care nu depăşeşte potenşialul de modificare al versantului.Materialele se deplasează pe versant dintr-un loc in altul, schimbându-i morfografia. Noua calitate a sistemului nu contribuie la dezichilibraremajore. În plus, raporturile cu reţeaua de râuri sunt indirecte, nu ajung în albia râurilor decât prin intermediul altor procese. Dereglându-se echilibrul şi ordinea materialelor, ele pot fi însă uşor reluate de eroziunea hidrică de pe versanţi şi transportate în albii.

- De intensitate şi dimensiuni ce translatează praguri care conduc la dezechilibre şi la modificări majore ale morfologiei versantului. În acest caz, alunecările de teren intră în categoria hazardelor naturale, alături de inundaţii cutremure, etc., producând daune activităţilor social-economice.

Noţiunea de alunecare de teren este definită de :

- Procese fizico-mecanice premergătoare alunecării(

- Proces de alunecare propriu-zisă

- Durata acestuia

- Forma de relief

1.2 Scurt istoric al studierii

alunecărilor de teren

Primele observaţii asupra alunecărilor de teren sunt legate de dezastrele produse încă din antichitate.

Descrierea ştiinţifică a procesului,rolul şi locul său în dinamica versanţilor au stat în atenţia teoreticienilor geomorfologi, atenţie specială acordându-li-se în secolul al XX-lea. Date fiind varietatea mare a modului de manifestare a alunecărilor, precum şi varietatea formelor rezultate, unele dintre primele preocupări au fost găsirea unor elemente comune de generalizare a caracteristicilor şi, implicit, a unor criterii de grupare care să permită clasificarea lor. Majoritatea cursurilor sau tratatelor de geomorfologie generală, dar mai ales cele de geomorfologia versanţilor prezintă după o anumită schemă problematica alunecărilor de teren,problematică ce poate fii grupată în două mari secţiuni:

- Cauze

- Forme

Cercetarea cantitativă s-a impus însă datorită necesitaţilor practicii, în special în ţari cu asemenea procese catastrofale. Astfel, în Suedia, construcţiile pentru căi ferate, şosele, canale îngreunate de alunecări de teren şi taluze au dus la înfiinţarea Comisiei Geotehnice Speciale în anul 1914, ale cărei studii au pus bazele menacnicii terenurilor.

Studii remarcabile asupra relaţiilor cu substratul geologic, a efectelor asupra construcţiilor civile, asupra clasificării alunecărilor sunt realizate de către geomorgologi sau inginerii din Italia. Trebuie spus că una dintre primele clasificări morfologice utilizate şi astazi se datoreză lui Almagia prin monografia “Studi geografici Sulle frame in Italia” (1907-1910). Ulterior, aceste studii s-au adâncit, având în principal un scop aplicativ prin cercetări interdisciplinare şi inginereşti.

În România există o bogată literatură asupra alunecărilor cu studii teoretice sau regionale din sfera geografilor şi a inginerilor(V. Sudeanu, 1998). Aproape în toate studiile de geomorfologie regională se realizează o prezentare a alunecărilor după schema menţionată. Dacă în prima jumătate a acestui secol,studiile asupra alunecărilor de teren erau destul de sporadice, ele se diversifică cantitativ, dar şi calitativ începând cu anii 1950. Din prima perioadă menţionăm lucrările elaborate de geologi (Macovei, Botez, 1923; Macarovici, 1942,etc), precum şi remarcabila lucrare a lui Mihăilescu (1939) asupra alunecărilor de teren şi clasificarea acestora.

Cei care studiază în principal forma şi care cartează arealele cu alunecări sunt geografii, dar şi în acest caz nu există o metodologie unanim aceptată şi nici o inventariere a acestora pe întreg teritoriul României.