Cercetări privind Starea de Calitate a Solurilor din Zona Municipiului Bacău

CAPITOLUL 1

Introducere

1.1. Solul - componenta esentiala a mediului înconjurator

Solul este termenul generic prin care se defineste întregul ansamblu de corpuri naturale ce acopera o mare parte din suprafata uscatului, constituite din materiale minerale si organice, uneori modificate sau chiar create de om din materiale pamântoase, care contin materie vie si pot sustine vegetatia direct sub cerul liber.

Limita superioara a solului este aerul sau un strat subtire de apa, iar limitele pe orizontala sunt acelea unde are loc trecerea la apa adânca sau la stânci, nisipuri miscatoare ori gheata permanenta. Limita inferioara a solului coincide, practic, cu zona de trecere la roca compacta sau de trecere treptata în roca afânata (material parental), virtual lipsite de radacini, animale sau indicii ale altor activitati biologice. Cu alte cuvinte, în mod normal, aceasta este limita inferioara a activitatii biologice, care, în general, coincide cu adâncimea obisnuita de înradacinare a plantelor perene naturale. Daca, activitatea biologica sau procesele pedogenetice curente se extind la adâncimi mai mari de 200cm, limita inferioara a solului se considera 200cm. Totusi, pentru scopuri privind anumite moduri speciale de gospodarire a solurilor, trebuie avute în vedere si straturi mai adânci decât limita inferioara a solului. Acestea trebuie sa fie, de asemenea, descrise si caracterizate în masura în care afecteaza continutul si miscarea apei si aerului în solul din zona radiculara.

Solurile sunt geomembrane vii, protectoare prin care trec energia, elementele nutritive si apa, pe masura ce întretin viata de pe uscat. Prin pozitia, natura si rolul sau în cadrul mediului înconjurator, solul, produs al interactiunii dintre factorii biotici si abiotici, reprezinta componenta biosferei, denumita si pedosfera, constituind un mediu foarte specializat, interpus între litosfera, atmofera si biosfera, care participa la multiplele cicluri vitale între componentele ecosistemului: ciclul energiei, al apei, al elementelor biogene, marile cicluri biogeochimice etc.

1.2. Functiile solului în cadrul ecosistemelor terestre

Solul, împreuna cu factorii fizico-geografici si cu regimul factorilor climatici, constituie un subsistem numit biotop sau statiune si se afla în strânsa legatura cu asociatiile de plante si animale (fitocenoze si zoocenoze), alcatuind împreuna ecosistemele terestre.

Importanta deosebita a solului rezulta din multiplele functii pe care acesta le îndeplineste în cadrul ecosistemelor terestre, si anume: ecologice, industriale si tehnico-economice.

Ca functii ecologice se mentioneaza:

- contributia la producerea de biomasa, prin care solul serveste atât ca suport pentru plante, cât si ca rezervor de substante nutritive, apa si aer, necesare cresterii si dezvoltarii plantelor, toate aceste însusiri conferindu-i atributul esential – fertilitatea;

- functia de filtru, tamponare si transformare, care devine tot mai importanta, odata cu intensificarea proceselor de poluare. Aceasta functie este importanta nu numai pentru protectia fondului edafic, ci si pentru prevenirea poluarii apei, a produselor agroalimentare si deci a perturbarii lantului trofic sol-planta-animal-om;

- functia de rezerva genetica, prin care asigura conditiile de existenta a biodiversitatii specifice mediului edafic.

Ca functii industriale si tehnico-economice se mentioneaza:

- utilizarea solului ca suport pentru diferitele constructii;

- pentru depozitarea deseurilor;

- ca materii prime.

Aceste functii vin , în general, în contradictie cu functiile ecologice.

Importanta ecologica a solului rezulta si din functia sa energetica: astfel, în conceptia scolii ecologice biogeoenergetice, capacitatea productiva a solurilor se datoreaza prezentei în cantitati apreciabile a produsilor de transformare a substantelor fotosintetizante, produsi care se acumuleaza sub forma de humus si reprezinta atât rezervoare de elemente nutritive, cât si acumulari de energie. De fapt, materia organica din sol, respectiv rezervele de humus, reprezinta principala bogatie a solului si, totodata sediul a numeroase activitati biologice si functiuni esentiale ale acestuia, ca element de baza pentru stabilitatea ecosistemelor terestre.

Dupa unele estimari, energia acumulata în solurile României (în functie de continutul de humus în primii 50cm) este de aproape 40 de ori mai mare decât energia reprezentata de productia de petrol, gaz metan si carbune obtinuta în anul 1980 în aceasta tara (Rauta si colab., 1982).

Indiferent de nivelul de dezvoltare a societatii, solul a fost si ramâne principalul mijloc de productie agricola si forestiera; este sursa inepuizabila de resurse alimentare pentru omenire. Cresterea nevoii de alimentatie pe plan mondial accentueaza necesitatea utilizarii rationale a solului.

1.3. Scurta caracterizare fizico-geografica a solurilor din România

Solurile din România, geografic, se situeaza în sud-estul Europei centrale, la contactul acesteia cu Europa orientala si Europa balcanica, la jumatatea distantei dintre Polul Nord si Ecuator, în plina zona temperata, la distante aproximativ egale de extremitatile de nord (2 800km), est (2 600km)si vest (2 700km) ale continentului, dar mai aproape de Marea Mediterana (1 050km).

Caracteristicile geografice fundamentale ale solurilor din România sunt date de asezarea României în spatiul carpato-dunareano-pontic. Carpatii din sud-est, care se afla aproape în întregime în România, constituie o structura orografica concentrica, având în interiorul ei Podisul Transilvaniei. Din lantul carpatic, relieful coboara în trepte, dispuse aproape concentric. Cea mai mare parte a reliefului se dezvolta pe marea unitate structurala a orogenului carpatic, iar toate unitatile de relief de la exterior sunt constituite din sedimente de provenienta carpatica, formarea lor depinzând de însasi evolutia lantului carpatic.