Estimarea potențialul turistic al reliefului Munților Tarcăului

1. CONSIDERAŢII GENERALE

1.1. Poziţia geografică a zonei studiate

Munții Tarcăului sunt așezați în nord-estul României la exteriorul grupei centrale a arcului Carpaților Orientali, având o direcție generală de la nord-nord-vest spre sus-sud-est, cale de aproximativ 65 de km (în zona axială - de-a lungul văilor Tarcăului și Asăului). Au o lățime medie de 40 km și ocupă o suprafață de circa 1810 km.

Administrativ sunt așezați pe teritoriul a trei județe, Neamț și Bacău în principal, precum și o mică porțiune spre sud-vest, în Harghita.

Munţii Tărcau fac parte din aşa-numita subunitate a munţilor Flişului, de pe latura estică, mai coborâtă, a grupei centrale din Carpaţii Orientali. Ei sunt clar delimitaţi de regiunile montane vecine prin văi importante, astfel, în nord, valea Bicazului, după ce scăpă din încorsetarea cheilor şi până la localitatea Bicaz,îi separa de culmile muntoase periferice ale masivului Ceahlău, iar apoi valea largă a Bistriţei îi delimitează, până la Piatra Neamţ, de Munţii Stânişoarei.

La vest, tot două vai, a Damucului, pe o lungime de circa 20 km, şi Valea Rece, principal afluent al Trotusului în cursul superior, separa munţii Tărcau de regiunea montană a Hasmasului.

Limita sudică este dată de valea Trotusului, veche cale de legătură între Moldova şi Transilvania.

În est, pe aliniamentul localităţilor Piatra Neamt-Solont-Moinesti, munţii Trăscău vin în contact cu dealurile subcarpatice, mai coborâte, ale depresiunilor Bistriţa şi Tazlău, pe care le domina printr-un abrupt de 200-300 m.

Regiunea montană a Tarcaului se extinde pe teritoriul a doua judete-in extremitatea de sud-vest a judeţului Neamţ şi în partea de nord-vest a judeţului Bacau-avand lungimea maximă în zona axială, de-a lungul văilor Tarcaului şi Aşăului, de aproximativ 65 km şi o lăţime medie de 40 km. Prin suprafaţa sa, de circaa 1810 kmp, depăşeşte cu mult suprafaţa bazinului hidrografic al răului de la care şi-a primit numele.

Fig.1. Poziţia geografică a Munților Tarcăului

2. CONDIŢII NATURALE

2.1. Alcătuirea şi structura geologică

Munţii Tărcau se suprapun pe aşa-numita zonă a flişului, cea mai estică dintre marile unităţi tectono-structurale ale Carpaţilor Orientali, alcătuită din roci de vârsta cretacica şi paleogena. Se caracterizează printr-o mare varietate a faciesurilor petrografice şi printr-o tectonică majoră în pânze de şariaj, ce s-au edificat în etape succesive de la vest la est, începând cu faza orogenetică austrica, din cretacicul mediu, şi încheindu-se cu diastrofismul moldav, la începutul sarmaţianului.

În regiunea montană a Tarcaului sunt dezvoltate toate cele cinci pânze de şariaj cunoscute în flişul Carpaţilor Orientali, sub forma unor fâşii

Longitudinale orientate nord-sud, unele înguste de numai 1-2 km, altele mult mai largi, că de exemplu pânză de Tarcau, care în bazinul mijlociu al Aşăului are peste 20 km.

Pânză de Ceahlău apare în vestul regiunii, în bazinele hidrografice ale pâraielor Dămuc, Valea Rece şi Bolovăniş, sub forma unui sinclinal larg în axul căruia se afla depozite cretacice în faciesul predominant grezos al formaţiunilor de Bistra şi Ceahlău. Relieful suprapus pânzei de Ceahlău este reprezentat prin masive izolate şi culmi scurte, cu altitudine medie de 1100-1200 m, larg dezvoltate în bazinele Valea Rece şi Bolovăniş, sau prin culmi prelungi, orientate nord-sud, cel mai bun exemplu fiind Muntele Lung, din estul văii Dămuc, ce se înălţa la peste 1500 m.

Pânză de Teleajen se desfăşoară la est, pe întreaga distanţă dintre văile Bicazului şi Trotusului, cu o lăţime variabilă de la 4 la 10 km. Depozitele sale aparţin cretacicului inferior şi mediu şi sunt alcătuite dintr-un complex sistos-grezos. Îi corespunde un relief coborât, depresionar, la poalele Culmii Muntele Lung, peste care se înalta culmi-praguri de 1100-1200 m, datorate faciesurilor petrografice mai dure.

Pânză de Audia se extinde din extremitatea nordică până în cea sudică a munţilor Tarcau, dar este mult mai îngustă, abia ajungând în unele sectoare la 2 km lăţime. Formaţiunile sale, de vârsta cretacica, se caracterizează printr-un facies puţin rezistent la eroziune-al şisturilor negre, strâns cutate şi faliate.

Pânză de Tarcau, ocupa mai bine de jumătate din suprafaţa regiunii montane a Tarcaului şi este alcătuită aproape în exclusivitate din

Depozite eocene şi oligocene, cu o tectonică de amănunt în cute largi şi uneori chiar cute-solzi spre limita vestică a unităţii. Eocenul de aici apare de obicei în axul anticlinalelor, în facies dominant grezos. Cea mai mare extindere o are gresia de Tarcau, o gresie minacee cenuşie, grosiera, în strate de la 0,5 m la 3-5 m, caracteristică acestei zone montane. Oligocenu este prezent în axul cutelor sinclinale şi are un facies predominant grezos, cel al gresiei de Fusaru.Pe seama formaţiunilor respective a luat naştere cel mai înalt relief de regiune, cuprins între 1400-1600 m, reprezentat prin culmi alungite nord-sud ce flanchează văile Tarcaului, Aşăului şi Comancai. Aşa sunt, de exemplu, culmile Gosmanu-Geamana şi Grindusu-Ciudomar.

Pânză de Vrancea este prezentă în jumătatea de nord-est a regiunii, unde apare de sub pânză de Tarcau în aşa-numita semi fereastra a Bistriţei. Domina formaţiunile oligocene în facies bituminos-disodilic şi al gresiei de Kliwa, prinse în cute strânse, deversate şi uneori faliate. Datorită poziţiei sale tectonice şi marii extinderi a şisturilor bituminoase şi disodilice, relieful suprapus acestei unităţi tectonice este cel mai coborât, cu înălţime medie de 800-900 m, rar depăşind 1000 m în unii martori de eroziune, puternic fragmentat.

În concluzie, în arealul avut în studiu, din cadrul reliefului structural avem de a face cu un relief al structurilor cutate, iar din cadrul reliefului petrografic se remarcă cel dezvoltat pe gresii (Relief dezvoltat pe gresii și conglomerate).