Evoluția Hărții Politice

I. Harta Politică

Harta politică este o reprezentare cartografică a statelor la un moment dat. Această Hartă politică a lumii,dincolo de a fi o simplă reprezentare geografică a sistemului global al statelor şi altor unităţi politico-teritoriale, se constituie ca expresie finală a unui proces istoric de formareşi evoluţie a fenomenului politic. De-a lungul secolelor, ea a cunoscut permanente prefaceri, care s-au succedat fără întrerupere, o dată cu naşterea celor dintâi state, până în zilele noastre. Până a ajunge la această„formă”, harta politică a lumii a cunoscut numeroase modificări, care nu reprezintă altceva decât o expresie a tuturor experienţelor prin care a trecut umanitatea în complexitatea evoluţiei ei. Pe altă parte,şirul modificărilor impuse de acumularea de noi experienţe va conduce la noi schimbări ale conţinutului hărţii politice a lumii.

Condiţiile formării unui stat:

- Existenţa unei populaţii numeroase, organizată, care să desfăşoare activităţi;

- Existenţa unui teritoriu de stat delimitat de graniţe naturale (terestre, aeriene, fluviale, maritime) şi antropice (geometrice, astronomice);

- Existenţa unui sistem politic (monarhie, republică).

II. Evoluţia hărţii politice

1. Evoluţia hărţii politice până la începutul perioadei moderne

Perioada istorică cunoscută astăzi sub denumirea de Antichitate reprezintă momentul apariţiei primelor forme de organizare politico-teritorială caracteristice hărţii politice a lumii.Primele civilizaţii umane creatoare de entităţi politico-teritoriale s-au dezvoltat pe o arie relativ largă, pornind din nord-estul Africii până în Extremul Orient asiatic, polarizate de văile marilor fluviişi de gurile lor devărsare (Nil, Tigru, Eufrat, Indus, Gange, Huang He), ce ofereau condiţii favorabile pentru agricultură, transport şi comer ţ.Primele formaţiuni teritoriale organizate politic (oraşele state– Ur,Uruk, Kiş, Eridu, Lagaş, Nipur – transformate ulterior în regate) au apărut la sfârşitul mileniului IV î.Hr., în sudul Mesopotamiei (aproximativteritoriul actualului Irak), pe văile fluviilor Eufratşi Tigru, în cadrul civilizaţiei sumeriene(3200-2800 î.Hr.), continuând apoi, cu mici variaţii spaţiale, în cadrul civilizaţiilor akkadiană(2350-2100 î.Hr.), asiriană(1800-612 î.Hr.),babiloniană(1728-539 î.Hr.)ş.a.Tot la sfârşitul mileniului IV î.Hr., ceva mai la vest, în lungul fertilei văi a Nilului, sunt puse bazele a două regate: Egiptul de Sus – pe cursul mijlociu al Nilului şi Egiptul de Jos – în delta fluviului, care, în jurul anului 3200, vor fi unificate sub conducerea faraonului Menes. Noul imperiu creat se caracterizează printr-o centralizare politică, administrativăşi religioasă,ce îi vor asigura o lungă prezenţă(până în anul 525 î.Hr., când va fi transformat, prin cucerire, în satrapie persană) şi înfloritoare dezvoltare. O altă caracteristică interesantă a Imperiului Egiptean este prezenţa, pentru prima dată în istorie, a regionalizării administrative a teritoriului (circa 40 regiuni administrative – nome).

Mult mai spre Est, dar tot pe văile unor mari fluvii (Indus, Gange,Huang He – Fluviul Galben), la jumătatea mileniului II î.Hr., două dintre cele mai spectaculoase civilizaţii ale antichităţii – indiană şi chineză– pun bazele unor importante structuri imperiale. Fiind relativ izolate de zona nord-africană şi mesopotamiană, aceste două state s-au dezvoltat autonom,ajungând în perioada lor de maximă înflorire la o mare extensiune teritorială şi la un nivel general de dezvoltare ce le-a asigurat o lungă existenţă.

În Asia de Sud se remarcă statul indian, dezvoltat încă de la jumătatea mileniului III î.Hr., în cadrul civilizaţiei Indus. Apogeul organizării politice şi al civilizaţiei indiene antice se realizează prin constituirea a două mari imperii – Maurya, în sec. IV-III î.Hr., o dată cu care are loc răspândirea budismului,şi Gupta, în sec. IV-V d.Hr., în care se remarcă generalizarea brahmanismului.În Asia de Est se afirmă, cu străvechi origini, statul chinez,adăpostind din mileniul III î.Hr. una dintre cele mai strălucite civilizaţii antice, comparabilă cu civilizaţiile greacă şi romană. În secolul III î.Hr. are loc procesul de unificare a unui imens teritoriu în jurul statului China, tot atunci având loc şi cristalizarea limbii chineze. Unificarea politico-teritorială şi lingvistică a facilitat constituirea, continuitatea şi consolidarea naţiunii chineze, care a stat la baza formării unuia dintre cele mai vechi state naţionale unitare, cu o vechime de peste 2000 de ani, trăsătura predominantă fiind, întotdeauna, elementul de unitate.Pe teritoriul actualului Iran se constituie, începând cu sfârşitul mileniului III î.Hr., unul dintre cele mai mari imperii ale Antichităţii,Imperiul Persan. Cea mai mare întindere a cunoscut-o Imperiul Persan în timpul regelui Darius I (521-486 î.Hr.), când se întindea din Egipt până la valea Indusului. Acest imens teritoriu a putut fi stăpânit doar datorită unei complexe organizări administrative şi celui mai complex sistem de comunicaţii pe care l-a cunoscut Antichitatea. Astfel, Imperiul era împărţit în 26 de provincii (satrapii) conduse de către un guvernator, numit satrap („îngrijitorul ţării”), ce răspundea direct în faţa regelui.

Întreg teritoriul imperiului, pe axele principale şi între provincii, era servit de drumuri pietruite, pe care la o distanţă de cca 25 km se aflau hanuri şi staţii de poştă,cu cai permanent la dispoziţia funcţionarilor regalişi guvernamentali.

În cadrul Antichităţii, perioada şi spaţiul Orientului oferă pentru formaţiunile statale sumeriene, akkadiene, asiriene, babiloniene, egiptene,indiene, chinezeşi persane, o serie de trăsături structurale comune, ceea ce permite identificarea unui tip specific, ca formă istorică de stat:

•O primă trăsătură comună este aceea a legitimării teocratice a puterii politice. În cazul complexului spaţio-temporal mesopotamian (statele sumerian, akkadian, asirian, babilonian), regele era socotit fratele sau egalul zeilor pe Pământ. La egipteni, faraonul era Fiul Soarelui, el însuşi zeificat,iar în China, împăratul era socotit Fiul Cerului.