Geologia Munților Apuseni

După Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni constituie a treia unitate a Carpaţilor româneşti, formând parcă o punte între primele două. În desfăşurarea arcului alpin, în care Carpaţii se încadrează armonios făcând trecerea de la Alpi la Balcani şi Pontide, Munţii Apuseni ocupă o poziţie singulară, fiind o punte aşezată transversal pe fasciculul de cute al Carpaţilor. Prin această poziţie ei se încadrează cu dificultate în ansamblul lanţului carpatic, constituind o enigmă de ordin structural, la care se adaugă enigme de ordin stratigrafie, căci ei prezintă faciesuri alpine şi de fliş ce nu-şi găsesc nici ele corespondenţe în restul Carpaţilor româneşti.

Formaţiunile cristaline din Munţii Apuseni sunt prezentate în două grupe: preherciniene şi herciniene, asociindu-li-se fiecăreia dintre acestea formaţiunile intruzive a căror apartenenţă a fost determinată pe baza de vârste absolute. Relaţiile dintre diferitele serii cristaline determinate de tectonica alpină şi relaţiile dintre cristalinul autohton şi sistemul de pânze de şariaj sunt redate în lumina ultimelor cercetări făcute în această regiune.

Cu privire la poziţia structurală a Munţilor Apuseni în catena alpină, împărţirea acestora în Apusenii de nord si Apusenii de sud este justificată atât pe baza faciesului rocilor sedimentare, flişoide şi magmatice, asemănătoare celora din Alpii calcaroşi orientali, respectiv Dinaricilor, cât şi pe baza vergenţelor spre interior în Apusenii nordici şi bilaterale în Apusenii sudici, spre deosebire de vergenţele spre exterior a pânzelor în raport cu autohtonul în diferitele segmente ale catenei alpine.

Formaţiunile geologice sedimentare sunt prezentate atât pentru Apusenii nordici, cât şi pentru cei sudici luând în considerare unităţile structurale şi formaţiunile geologice care participă la alcătuirea lor, faciesurile acestor formaţiuni, raporturile dintre aceste unităţi şi vârsta punerii lor în loc, diferenţierea unităţilor structurale fiind realizată ţinând cont de comportarea tectonică în raport cu fundamentul. Toate aceste date au condus la stabilirea unor scheme tectonice ale evoluţiei unităţii geologice a Munţilor Apuseni.

Formaţiunile mezozoice din Apusenii de nord cât şi din Apusenii de sud sunt prezentate atât din punct de vedere cronostratigrafic cât şi facial, analizându-se condiţiile de sedimentare şi caracterele petrografice ale rocilor.

În domeniul proceselor magmatice sunt expuse trei etape rezultate din cercetările efectuate în Apusenii de sud şi în cei de nord:

— magmatismul ofiolitic, cu stabilirea factorilor geologici care au generat şi au controlat evoluţia acestuia;

— magmatismul laramic, prezentat ca rezultat al unei activităţi preponderent intruzive, la sfârşitul primei etape a magmatismului subsecvent alpin;

— vulcanismul neogen, de vârstă badenian şi sarmaţian-pliocenă, reprezentând un ultim stadiu de desfăşurare a magmatogenezei alpine din Munţii Apuseni; corpurile eruptive neogene se situează în majoritate pe aliniamente NV-SE la nord de fractura majora a văii Mureşului, În spaţiul Munţilor Metaliferi şi în aria depresionară a Zarandului, doar în parte şi în vecinătatea văii Mureşului şi la sud de aceasta.

Grefate pe un fundament cristalin, prezent în zona Apusenilor de nord până la rama sudică a Apusenilor de sud, cristalin străbătut succesiv de produsele magmatismului ofiolitic şi banatitic, pe sisteme de fracturi fi—V şi, respectiv, NE-SV, erupţiunile neogene traversează elemente tectono-magmatice precedente, pe traseul a două direcţii, prima orientată NV-SE cu o ramificaţie spre NV pe o parte şi pe alta a Munţilor Codru — Moma, în spaţiul bazinelor şi al depresiunilor Brad — Săcărâmb, Beiuş şi Zarand, şi a doua direcţie orientată E — V în aria învecinată văii Mureşului, între Marginea şi Căpâlnaş spre vest şi Orăştie spre est.

Datele petrochimice şi geochimice scot în evidenţă asemănările existente între magmele andezitice din Munţii Apuseni şi cele din ansamblul arcului carpatic, cu o slabă tendinţă de diferenţiere pe o linie calco-alcalină. Filiaţia simatică este justificată prin caracterele geochimice asemănătoare rocilor ofiolitice rezultate în etapa iniţială a magmatismului alpin.

Din punct de vedere metalogenetic, în majoritatea cazurilor cunoscute se constată că zăcămintele se asociază structurilor vulcanice înrădăcinate şi sistemelor de fractură situate pe aliniamente tectono-magmatice orientate predominant NV—SE; mineralizaţia de diseminare cupriferă este prezentă în corpurile subvulcanice andezitice localizate în zonele de intersecţie a celor două sisteme de fracturi.