Importanța Geostrategică a Canalului Panama

INTRODUCERE

Dezvoltarea economică a unei ţări, a economiei mondiale în general, este de neconceput fără căi de comunicaţie şi sisteme de transport. Ele asigură buna desfăşurare a producţiei în industrie şi agricultură, circulaţia bunurilor materiale, a oamenilor şi a informaţiei. Căile de comunicaţie facilitează legăturile între regiunile cu materii prime şi cele în care se prelucrează, precum şi desfacerea şi redistribuirea produselor în centrele corespunzătoare. Prin diversitate, nivel tehnic,viteză, intensitatea fluxurilor, căile de comunicaţie şi transportul caracterizează, de regulă zonele dezvoltate economic, adică ţările puternic industrializate. În vederea utilizării complexe a bazinelor hidrografice, a mărilor şi oceanelor, în condiţiile dezvoltării economico-sociale a statelor şi a amplificării relaţiilor economice internaţionale, stabilirea unui regim de libertate în circulaţia maritimă şi fluvială, toate acestea au condus la crearea unui sistem de navigaţie interioară. În acest scop s-au construit o serie de canale navigabile, de mare importanţă economică şi strategică, având fiecare anumite caracteristici.

Printre cele mai mari şi vechi căi de comunicaţie se înscriu: Marele Drum al Mătăsii, Magistrala Transsiberiană, Eurotunelul, Canalul Suez, Canalul Panama şi Magistrala Panamericană.

Un rol important în spaţiul geoeconomic îl deţin nodurile de comunicaţie-punct în care se intersectează nu mai puţin de 2-3 linii ale unuia şi aceluiaşi tip de transport. De regulă, nodurile de comunicaţie (joncţiunile de transport) exprimă interesele economice ale marilor puteri ale lumii.Nodurile de transport tehnogene sunt o creaţie a omului, având multiple funcţii geopolitice şi geoeconomice (regim preferenţial pentru accelerarea fluxurilor materiale, baze militare care asigură interesele economice ale marilor puteri mondiale etc.).

În istoria comunicaţiilor mondiale, un loc deosebit revine marilor canale, poduri, tuneluri şi altor construcţii.Printre cele mai importante noduri de comunicaţie acvatică ale Terrei sunt:

• Canalul Suez-care scurtează de 12 ori distanţa dintre Europa şi Asia,asigură deplasarea navelor în 2 direcţii concomitent.

• Canalul Panama-care asigură mişcarea navelor într-o singură direcţie şi numărul de nave este de 2 ori mai mic decât în Canalul Suez,80% din toate navele ce traversează acest canal aparţin SUA.

De-a lungul istoriei controlul asupra rutelor strategice a provocat numeroase războaie, au fost răsturnaţi de la putere dictatori şi guverne, s-au cheltuit foarte mulţi bani, enorme energii politice cu consecinţe asupra afacerilor mondiale. Nici în prezent nu se poate spune că statutul canalelor este clar reglementat, că siguranţa transportului mulţumeşte pe toată lumea, putându-se oricând recurge la şantaj politic.

CAPITOLUL I: SCURT ISTORIC

Canalul Panama este un canal important care traversează istmul Panama în America Centrală, legând Oceanele Atlantic și Pacific. Construcția canalului a reprezentat unul dintre cele mai mari proiecte de inginerie întreprinse vreodată. A avut un impact enorm asupra navigației, deoarece navele nu mai trebuiau să parcurgă un drum periculos prin Trecerea Drake și Capul Horn în punctul cel mai sudic al Americii de Sud.

Caracteristicile sale operaționale implică o lungime de 82 de kilometri, o adâncime de 12,5 metri, o lăţime de 32 de metri și o lungime de 294 de metri. Acesta este compus din trei elemente principale:

1. Gatun Locks (punctul de acces către Oceanul Atlantic),

2. Gaillard Cut (despărţitorul continental)

3. Miraflores / Pedro Miguel Locks (punctul de acces către Oceanul Pacific).

Construcția este considerată ca fiind una dintre cele mai mari lucrări de inginerie din toate timpurile, deoarece acesta previne un ocol lung în jurul Americii de Sud, sprijinind astfel fluxurile maritime ale comerțului mondial. Astfel, Canalul Panama este de o importanță strategică pentru Statele Unite, deoarece permite legarea Coastei de Est cu cea de Vest mai repede, economisind aproximativ 13.000 km pentru o călătorie maritimă.

Interesul în stabilirea unui traseu scurt între Atlantic și Pacific a început cu explorarea Americii Centrale, în secolul al XVI-lea. În 1534, spaniolii au supravegheat regiunea Panama, în scopul construirii unui canal, dar proiectul nu a fost realizat din cauza constrângerilor tehnice. Iniţial, ca şi căi de acces au fost folosite rutele terestre, dar în 1855 odată cu finalizarea Căilor Ferate Panama acestea au oferit o legătură mai rapidă și de capacitate mai mare. Statele Unite au fost interesate și de construirea unui canal atunci când aurul a fost descoperit în California, în 1848.

Cu toate acestea, în 1878 Societatea Geografică Franceză de la Paris a semnat un tratat cu Columbia (pe atunci Panama era o provinciei a Columbiei) pentru construirea unui canal. Din 1879 până în 1899, Compania Franceză a Canalului s-a angajat în construcție, dar proiectul a eșuat din cauza problemelor financiare, în principal, și a dificultățile tehnice în încercarea de a construi un canal la nivelul mării.

Proiectul a luat fiinţă abia în secolul al XX-lea. Sub conducerea Columbiei, Statele Unite ale Americii nu au avut succes în încercarea de a planifica un canal. Cu toate acestea, în 1903 Revoluția din Panama, susținută de Statele Unite ale Americii, a dus la independența Panama. În același an, Statele Unite și noul stat Panama au semnat Tratatul Hay-Bunau-Varilla, prin care Statele Unite au garantat independența statului Panama și au asigurat un contract de leasing pe o lungime de 16 km (10 mile) pentru canal, peste care Statele Unite au avut o suveranitate deplină. Panama, în schimbul unei compensații monetare, a primit de 10 milioane de dolari și o compensație anuală a inflației indexate.