Integrarea României în politica europeană de amenajare teritorială și de dezvoltare regională

I.CONSTRUCTIA POLITICILOR EUROPEI

Uniunea Europeană este formată din 27 de state membre şi numără aproape 500 de milioane de locuitori, începând cu ianuarie 2007. La baza întregii construcţii europene a stat voinţa de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea că în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional. Aşa s-a ajuns la politicile comune tuturor statelor membre, elaborate şi adoptate de către instituţiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii.

De multe ori, politicile comune răspund şi unui prin¬cipiu fundamental al construcţiei europene, acela al solidarităţii şi coeziunii. Existenţa politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre către instituţiile europene.

1.1. Începuturile instituţiilor europene

Primele organizaţii europene apar după Cel de-al Doilea Război Mondial:

La 5 aprilie 1944, la Londra are loc semnarea Tratatului dintre Belgia, Olanda şi Luxemburg (BENELUX) privind constituirea unei uniuni vamale între aceste ţări.

La 17 martie 1948 este semnat Tratatul de la Luxemburg de către Belgia, Franţa, Luxemburg, Regatul Unit şi Olanda prin care ia fiinţă Uniunea Occidentală. Se încerca, astfel, organizarea unei apărări comune pe baza unui pact de asistenţă în caz de agresiune.

La 16 aprilie 1948 este creată la Paris Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE), având drept scop administrarea fondurilor acordate de către Statele Unite ale Americii prin intermediul Planului Marshall pentru reconstrucţia Europei. În 1961 ea se transformă în Organizaţia Economică de Cooperare şi Dezvoltare (OECD) care în prezent numără 28 de membri şi are ca scop concertarea politicilor economice din statele membre, prin reuniuni ministeriale anuale, precum şi monitorizarea evoluţiei înregistrate de economiile în cauză.

În urma Congresului de la Haga din 7-11 mai 1948, Franţa propune constituirea unei Adunări Europene, denumită Consiliul Europei. Acest lucru s-a materializat prin semnarea Tratatului de la Strasbourg de zece state europene la 5 mai 1949. Această instituţie îşi desfăşura activitatea în domeniul cooperării parlamentare şi al drepturilor omului. Dar, datorită influenţei britanice, ea nu dispunea de puteri reale. O dată cu căderea blocului comunist, în 1989, Consiliul Europei va deveni prima structură de primire a noilor democraţii din Europa Centrală şi de Est, contribuind astfel la securitatea democratică a continentului .

1.2. De la CECO la Comunitatea Europeană a Celor Şase

La 9 mai 1950, ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman marca un moment istoric prezentând ideea creării unei comunităţi de interese paşnice, idee care a fost acceptată de către guvernele Franţei şi Germaniei.

Această propunere era fundamental diferită de soluţiile anterioare de unificare a Europei, prin înglobarea ideii pragmatice a lui Jean Monnet (pe atunci responsabil, în Guvernul francez, cu planificarea reconstrucţiei ţării), şi anume: participarea celor două state (Franţa şi Germania), cu poziţii egale, în cadrul unei noi entităţi care să coordoneze, iniţial, industriile cărbunelui şi oţelului din cele două ţări, dar să şi pună bazele unei viitoare federaţii europene.

Acesta era un răspuns la problemele de după Cel de-al Doilea Război Mondial, generate de tensiuni între unele state europene, dar şi la potenţialele probleme economice legate de efortul acestora de reconstrucţie.

A. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

Prin Tratatul de la Paris încheiat la 18 aprilie 1951 Planul Schuman a fost acceptat de toate ţările participante la negocieri (Franţa, Germania, Italia şi cele trei ţări ale Benelux-ului) şi s-a hotărât înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul a fost semnat pentru 50 de ani .

Pentru a duce la îndeplinire obiectivele sale, Tratatul CECO consacră patru instituţii:

Înalta Autoritate era organul cel mai novator, de esenţă supra¬naţională. Ea era alcătuită din 9 membri desemnaţi pentru 6 ani, de comun acord, de către guvernele statelor membre. Instituţia avea independenţă financiară şi politică în raport cu statele membre.

Consiliul Miniştrilor dispunea de o putere limitată şi emitea avize de conformitate la anumite decizii ale Înaltei Autorităţi. El era format din 6 miniştri ai afacerilor externe.

Adunarea Parlamentară era alcătuită din 78 de membri delegaţi de către parlamentele naţionale. Deputaţii nu se regrupau pe dele¬gaţii naţionale, ci pe grupuri politice europene (creştini-democraţi, socialişti, liberali), prefigurând, în acest mod, structura viitorului Parlament European.

Curtea de Justiţie care trebuia să vegheze la o bună funcţionare în ansamblu a CECO, intervenind pentru rezolvarea tuturor diferendelor. CECO a fost prima organizaţie europeană ce dispunea de puteri supranaţionale. Meritul său este dublu:

pe plan politic, ea a favorizat reconcilierea şi cooperarea franco-germană şi a deschis calea către o Europă comunitară;

pe plan economic, ea a contribuit la redresarea Europei prin liberali¬zarea producţiei şi a schimburilor de materii prime (cărbune şi oţel) fundamentale pentru industrie.