Japonia - tradiționalism și modernism

Fiecare cultura are propriul set de valori si credinte creat de-a lungul timpului, pornind din timpuri stravechi si pana in ziua de azi. Acest set este bazat pe modul in care oamenii au perceput si percep mediul inconjurator, pe modul in care interpreteaza faptele si informatiile pe care le primesc din jurul lor. Ce sunt de fapt aceste valori si credinte? La momentul aparitiei lor, acestea constituiau lumea centrala dupa care se ghidau oamenii, erau legi nescrise respectate cu tarie, reprezentau codul dupa care era construita intreaga comunitate si pe care nu l-ar fi incalcat nimeni, indiferent ce se intampla. La momentul la care suntem acum, intr-o lume moderna care functioneaza dupa reguli si principii total diferite de cele stravechi si prea ocupata pentru a mai considera regulile vechi drept principii de baza. Asadar, legile de demult au devenit astazi simboluri despre care lumea vorbeste si pe care le studiaza, dar pe care nu le mai pune in practica. Aceste simboluri sunt de fapt ceea ce noi, cei din lumea moderna de azi, le numim traditii si pe care ne place sa le mentionam si sa stim ca au existat, dar atat.

In ceea ce priveste lumea japoneza, aceste simboluri sunt lucruri care au traversat intregul mapamond, sunt lucruri despre care oamenilor le place sa citeasca si pe care in ziua de azi japonezii le practica doar ca arta. Aceste traditii au fost de foarte multa vreme sterse din categoria legilor ce formau centrul lumii culturale dupa care se ghidau japonezii in construirea propriei vieti si carora le acordau o importanta cruciala si au fost introduse in categoria artelor si a lucrurilor care reprezinta modul de gandire traditional japonez.

In aceasta sectiune vom face un periplu in lumea artelor traditionale japoneze, de la cele care par sa definesca Japonia traditionala asa cum este vazuta ea in Occident prin ceremonia ceaiului, de exemplu, pana la cele care redau o Japonie cu preocupari asemanatoare curtilor regale europene, cum ar fi gradinile sau aranjamentele florale (ikebana). O civilizatie investeste mult intr-un costum traditional care s-o defineasca; la acest capitol, kimono-ul japonez a supravietuit cu succes in felul de a se imbraca al gheiselor, care au ajutat astfel la adaugarea de elemente care sa-i sporeasca acestei costumatii puterea de fascinatie. Muzica si literatura cunosc si ele forme traditionale in cultura japoneza, la care s-au adaugat elemente noi in epoca moderna, spre deosebire de teatrul traditional care departe de a se pierde, a cunoscut o inflorire spectaculoasa in ultima vreme. Tot din imaginile prototip ale Japoniei fac parte si florile de cires din primavara, si spectacolul de culori al frunzisului de toamna, mai ales cand acestea constituie fondul pentru un templu budist, un castel medieval sau alte constructii arhitecturale traditionale. In cele din urma, am considerat ca o introducere in superstitiile japonezilor ar putea oferi o mai buna imagine asupra felului lor de gandire, care nu este atat de diferit de al nostru pe cat s-ar crede.

Kimono

Kimono-ul este denumirea costumului traditional japonez, atat cel pentru femei cat si cel pentru barbati. Termenul de kimono este relativ recent, datand din jumatatea secolului al XIX-lea, cand a fost introdus pentru a se face distinctia dintre hainele occidentale, yofuku , si cele japoneze, wafuku, astfel ca numele de kimono inseamna pur si simplu „lucru de imbracat” (de la kiru - „a imbraca”, si mono - „lucru”). Se spune despre kimono ca ar fi fost influentat de vesmintele chinezesti din timpul dinastiei Han (secolele II i.Hr. – II d.Hr)

Datorita spectaculozitatii coloritului si al modelelor, cel mai de interes si mai apreciat este kimono-ul feminin. La origine, costumul era compus din doua piese, ceea ce s-a mentinut si in costumul taranesc, datorita mobilitatii pe care o permite in munca la camp. Din perioada Heian s-a dezvoltat tehnica de croire a kimono-ului in linie dreapta, adica prin coaserea a opt bucati de panza intr-un costum ce se poate adapta oricarei forme a corpului. Astfel, marimea unui kimono este aproape universala, lungimea fiindu-i ajustata prin legarea in jurul taliei cu un snur si scoaterea marginilor peste acesta. Aceasta tehnica are si avantajul ca prin pliere sau suprapunere de mai multe straturi se ofera caldura pe timpul iernii. Cu timpul, suprapunerea a devenit o moda, astfel ca intre secolele al VIII-lea si al XI-lea, vesmantul purtat de femeile de la curtea imperiala era compus din 12 (juni-hitoe) sau chiar mai multe straturi colorate. Ceea ce se purta pe dedesubt era numit kosode, adica „maneca mica”, ceea ce se refera nu la lungimea manecii, ci la marimea deschizaturii. In epoca Edo, tinuta standard a devenit de 5 straturi, ceea ce se purta in exterior fiind numit karaginu. Aceasta tinuta de kimono-uri suprapuse a ajuns sa fie purtata in cadrul ceremoniilor si a evoluat astazi in vesmantul de nunta, numit uchikake. Alegerea culorilor trebuia facuta cu atentie, intrucat acestea erau un indicator al rangului pe care il avea purtatorul. In timp, kosode a ajuns sa se poarte in exterior, fiind mai comod pentru viata activa a samurai-lor. Astfel, motivele decorative au ajuns sa fie si ele de interes, pe langa grija pentru culoare. In epoca Edo, kimono-ul a atins cea mai mare inflorire. Clasa chonin-ilor (oraseni mestesugari si comercianti) s-a dezvoltat foarte mult, ceea ce a dus si la inflorirea cartierelor de placeri din Yoshiwara in Edo, Shinmachi in Osaka si Shimabara si Gion in Kyoto. Astfel moda a ajuns sa fie dictata de curtezane si de actorii de kabuki, atragandu-i pe oraseni in a-si face costume asemanatoare cu ale lor. Aceasta nu a fost pe placul clasei samurai-lor, care au impus restrictii in achizitionarea de materiale scumpe de catre oraseni, ceea ce nu i-a impiedicat insa pe acestia sa poarte un vesmant de matase pe dedesubtul unui kosode de bumbac. Aceasta este si perioada in care snurul simplu care era folosit pana atunci pentru a lega kimono-ul este acoperit de un obi, dezvoltandu-se si diferitele stiluri de innodare ale acestuia.

Kimono-ul s-a purtat in mod curent pana in epoca Meiji, cand au fost introduse hainele occidentale, tinuta fiind obligatorie pentru cei cu functii publice; chiar si atunci multe dintre femei au continuat sa-l poarte pana dupa al doilea razboi mondial. Astazi, kimono-ul se mai poarta uneori la nunti, cu ocazia Anului Nou si a implinirii varstei de 20 de ani, sau la unele demonstratii culturale, cum ar fi ceremonia ceaiului.

Astazi, pentru a imbraca un kimono intr-o situatie formala se suprapun de obicei doua straturi, sau uneori chiar mai multe. Primul strat se numeste hadajuban si se poarta direct pe piele avand rolul de a conferi caldura pe timpul iernii si de a proteja vesmantul principal, mai valoros, de transpiratie. Cel de-al doilea, nagajuban, trebuie sa estompeze formele corpului, oferind un aspect moale si neted.

Exista doua tipuri principale de kimono pentru femei. Cele necasatorite poarta furisode, care este de obicei primit in dar la implinirea varstei de 20 de ani (baietii primesc un tip de kimono numit haori), in multe cazuri fiind transmis de la o generatie la alta. Particularitatea acestui tip de kimono consta in faptul ca are manecile foarte lungi si este de obicei confectionat din materiale in culori stralucitoare si cu modele extravagante. Pe langa kimono-ul propriu-zis se mai poarta o serie de accesorii, cum ar fi haneri, sau gulerul alb ce se fixeaza pe kimono, fiind doar putin vizibil si care se poate inlocui. Obi-ul, care poate atinge o lungime de 4 metri si o latime de 30 de centimentri, este de mai multe feluri si se innoada in spate in diferite stiluri, in functie de sezon si de ocazie. Cel mai cunoscut stil de innodare al obi-ului este taiko-musubi, datand din epoca Edo. Obi-ul poate fi sustinut de o panglica de matase, numita obiage, care poate servi si ca loc in care se poarta evantaiul sau batista. Peste obi se poate lega un snur decorativ numit obijime, care ofera mai multa siguranta fixarii obi-ului. In picioare se poarta de obicei un tip de sandale numite zori, si sosete albe, tabi, cu despartitura pentru degetul mare.