Magreb și Sahara Occidentală

GEOLOGIA AFRICII

Africa este un continent vechi, principala sa trăsătură, sub raport geologic fiind aceea că structurile de platformă au o largă dezvoltare. Scutul vechi african cuprinde aproape în întregime continentul, cu excepţia zonelor cutate mai noi (M. Atlas).

Scutul african este alcătuit din gnaisuri şi granite vechi, şisturi şi calcare cristaline, cuarţite feruginoase, cutate şi nivelate încă din precambrian. În Sahara, scutul apare la zi acolo unde nu este acoperit de nisipuri continentale, lave sau formaţiuni marine. Zona de uscat a Africii avea în bună parte, la sfârşitul mezozoicului, aspectul unui podiş tocit, jos, fără relief (aspectul unei peneplene aproape fără denivelări).

REGIUNEA ATLAS

În evoluţia geologică a regiunii Atlas se înscriu două orogeneze principale: hercinică şi alpină. Orogeneza hercinică a dus la formarea fundamentului cristalin din Meseta Algeriană şi Meseta Marocană, precum şi a sâmburelui vechi al Atlasului Înalt. După orogeneza hercinică, la sfârşitul permianului cutele marochide au fost retezate prin eroziune, iar uscatul hercinic s-a fragmentat în blocuri: Meseta marocană şi Meseta algeriană, la care se adaugă uscatul betico-rifan, ce ocupa regiunea occidentală a Mării Mediterane actuale. Între acest uscat şi platforma veche africană de la sud a luat naştere geosinclinalul sud-mediteranean, cutat în terţiar.

Cutarea alpină, cea mai puternică, a creat relieful muntos propriu zis. Mişcările au început în cretacicul mediu. Principala fază de cutare, sincronă cu ridicarea Pirineilor, a avut loc însă în eocen. În urma acestor mişcări, Atlasul Înalt occidental, Atlasul Mijlociu şi cel Saharian s-au conturat într-o formă apropiată de cea actuală. Această primă şi ultimă cutare pentru masivele sudice amintite a dus la încreţirea stratelor într-o formă simplă, jurasică. Marea, care s-a retras treptat spre nord, ocupa în miocen numai o fâşie îngustă, pe amplasamentul munţilor litorali de azi; există deci un braţ marin, un geosinclinal, cuprins într-o zonă recent cutată de la sud de blocul hercinic tirenian. Formaţiunile acumulate în acest geosinclinal au fost cutate spre sfârşitul miocenului mediu concomitent cu ridicare Alpilor în Europa, luând naştere lanţul litoral al Tellului şi Atlasului Rif. Rocile vulcanice, multe rezultând din perioada dislocărilor asociate cu ridicarea munţilor Alpi în nord, apar în munţii Anti Atlas din Maroc.

În terţiar a avut loc ridicarea M. Atlas, în nord-vestul Africii, prin cutarea geosinclinalului ce funcţiona aici încă din cambrian. Este ultima porţiune importantă care s-a adăugat scutului african şi singurul sistem de munţi noi cutaţi. Cutarea, începută în cretacicul mediu a atins maximum de intensitate în eocen şi miocen, când s-au înălţat Atlasul Înalt, Atlasul Mijlociu, Atlasul Saharian, respectiv Atlasul Tell şi Rif. Între lanţurile de munţi cutaţi sunt prinse blocuri rigide hercinice (Meseta Algeriană şi Meseta marocană, asemănătoare Mesetei Iberice). Regiunea Atlas apare astfel ca o bucată a Europei mediteraneene lipită de vechiul continent, sau cel mult ca o unitate de tranziţie între Gondwana (scutul african) şi zona alpină din sudul Eurasiei. La sfârşitul terţiarului, înainte de formarea Strâmtorii Gibraltar, lanţul Rif era nemijlocit legat de Sierra Nevada din Peninsula Iberică, formând împreună un singur arc muntos.

Cu privire la direcţia de deplasare a cutelor, părerile geologilor sunt împărţite. Bazaţi pe structura marginii de nord şi vest a Atlasului Mijlociu şi de nord a Atlasului Înalt, unii geologi susţin, pentru regiunea marocană, o puternică mişcare spre nord. Fără îndoială însă că direcţia sudică a mişcărilor de cutare este cea dominantă. În Rif, diferitele unităţi structurale sunt încălecate de la N la S, peste fliş, iar acesta peste miocenul de la marginea Mesetei algeriene. Aceeaşi direcţie a deplasării cutelor se poate urmări şi în Tellul tunisian, în Atlasul Saharian. Lanţul munţilor Atlas aparţine deci dinaridelor, care se continuă în Europa cu Apenini sudici şi centrali.

Sistemul atlas este cel mai bine dezvoltat în Maroc. Aici sunt atinse cele mai mari înălţimi, demonstrate de marea diversitate geologică. Atlasul Mare sau Înalt se întinde pe aproape 800 km, de la coasta Atlanticului, capul Rhir, până în zona platourilor orientale. Acest mare lanţ muntos ce limitează lumea mediteraneană şi Sahara formează o barieră continuă cu înălţimi ce depăşesc 3000 m. Vârfurile acestuia sunt dominate de piramida masivului Djebel Toubkal (4165 m), vârful cel mai înalt din Africa de Nord. Atlasul Mare prezintă în general aspectul marilor înălţimi alpine cu văi adânci şi circuri glaciare datorate retragerii gheţarilor. La nord de Atlasul Mare se află Atlasul Mijlociu care domină depresiunea Taza, presupusa strâmtoare de odinioară dintre ocean şi mare. Cu înălţimi mai mici, Djebel Bou Nasr (3354 m) şi Djebel Bou Naceur (3890 m ), Atlasul Mijlociu prezintă aspectul unui platou calcaros, înalt, cu forme carstice variate.

Atlasul Mijlociu este cunoscut ca păstrând pe versanţii săi, de la 1500 m până la 2500 m altitudine cele mai frumoase păduri de cedrii din Africa, precum şi tufişuri şi ierburi xerofile.

La sud, paralel cu Atlasul mare, şi începând tot de la Atlantic se ridică până la înălţimi ce oscilează între 2300 şi 2500 m, Anti Atlasul. Depresiunea Sous îl separă de Atlantic, iar uedul Drâa de Sahara. Extremitatea sa occidentală păstrează uneori zăpezile până în luna aprilie, fiind jalonată de văi bogate şi bine populate. Anti Atlasul suferă de insuficienţa apei, iar vegetaţia sărăcăcioasă face tot mai mult simţită apropierea de Sahara.