Monografia climatică a Municipiului București

Introducere

Am optat pentru alegerea oraşului Bucureşti în realizarea monografiei climatice din motive pur subiective, acest oraş fiind oraşul meu natal. Această monografie a presupus căutarea unei bibliografii corespunzătoare şi obţinerea datelor meteorologice. Deoarece n-am reuşit să fac rost de aceste date direct de la staţie, ele sunt prealuate din volumul II al Climei României pe o perioadă de 11 ani (1945-1955).

Pentru cunoaşterea caracteristicilor oraşului Bucureşti am analizat valorile caracteristicilor de bază: radiaţia solară, regimul temperaturii aerului, fenomenul de îngheţ, precipitaţiile, umezeala aerului, vântul, nebulozitatea atmosferică şi alte fenomene meteorologice, dar şi factorii dinamici, fizico-geografici şi antropici care influenţează într-o măasură mai mică sau mai mare aceşti perimetrii.

Bucureşti este capitala României şi, în acelaşi timp, cel mai mare oraş, centru industrial şi comercial al ţării. Populaţia de 1.944.367 de locuitori (est. 1 ianuarie 2009) face ca Bucureştiul să fie al şaselea oraş ca populaţie din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureştiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiştii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăşi patru milioane. La acestea se adaugă faptul că localităţile din preajma oraşului, care vor face parte din viitoarea Zonă Metropolitană, însumează populaţie de aproximativ 430.000 de locuitori.

Capitolul 1. Factorii radiativi

Emiterea de către sursele urbane a impurităţilor de tot felul, determină formarea deasupra oraşelor a unor adevărate calote cenuşii sau gşlbui de pâclă, care în situaţiile sinoptice fără vânt sau cu vânt slab, plutesc până la înălţimi de 1500- 2000 m.

Ele exercită o influenţă considerabilă asupra radiaţiei solare atât în ceea ce priveşte intensitatea ei, cât şi în privinţa duratei strălucirii Soarelui.

Cantitatea mare de impurităţi din aerul oraşelor detemină o atenuare accentuată a intensităţii radiaţie solare.

1.1. Radiaţia solară directă ( S )

Este principala componentă a bilanţului radiativ, ea ajungând la suprafaţa terestră sub forma unui flux de raze paralele, cu lungimi de undă oscilând intre 0,291 si 5 µ.

Radiaţiile având lungimi de undă mai mici de 0,291 µ nu ajung niciodată în straturile inferioare ale atmosferei sau pe suprafaţa terestră, fiind absorbite de ozonul concentrat în partea superioară a atmosferei.

Regiunea spectrală cu radiaţii cuprinse între 0,291 si 0,4 µ , poartă numele de ultravioletă. Regiunea din spectru al cărei radiaţii au lungimi de undă cuprinse între 0,4 şi 0,76µ, reprezintă zona radiaţiilor vizibile, luminoase.

Regiunea spectrală a radiaţiilor cu lungimi de undă mai mari de 0,76µ, constituie domeniul infraroşu sau al radiaţiilor temice.

Intensitatea radiaţiei solare directe depinde de inălţimea Soarelui deasupra orizontului. În mersul ei anual, radiaţia solară directă este mai scăzută iarna, când înălţimea Soarelui deasupra orizontului este mai mică şi concentraţia impurităţilor mai mare.

Un alt factor important de care depinde intensitatea radiaţiei solare directe este transparenţa atmosferei. În linii mari, valorile intensităţii radiaţie solare directe scad paralel cu creşterea latitudinii.

Creşterea intensităţii radiatiei solare directe cu înălţimea, se datorează evident, scăderii masei atmosfericeşi creşterii paralele a transparenţei acesteia.

1.2. Radiaţia solară difuză ( D )

Reprezintă acea parte a radiaţie solare directe, care după ce a fost difuzată de către moleculele gazelor componente ale atmosferei şi impurităţile aflate în suspensie, ajunge la suprafaţa terestră, venind din toate direcţiile.