Munții Alpi - Vârful Mont Blanc - Mer de Glace

Maiestuoşii Alpi trec peste graniţele a şase ţări. În inima acestui impunător masiv se află Mont Blanc, cel mai intalt munte al Europei , împins spre cer de uriaşa forţă a scoarţei pământului, într-o perioadă când aceasta sa ridicat şi sa încovoiat.

Localizare şi caractere morfografice

Alpii se desfăşoară arcuit între marea Ligurica, şi Câmpia Panonică, pe o lungime de peste 1200km lăţimea lor variază între 125-265km, fiind mai mare în compartimetul estic. Pasul Altare îi separă de apenini pasul Vrata formează limita sprea Alpi Dinarici, iar bazinul Vienei spre Carpaţi. Înălţimea lor maximă atinge 4810m în vârful Mont Blanc dar vârfuri de peste 4000m sunt frecvente mai ales în Alpii de Vest (Grand Paradiso 4061m Monte Rosa 4637m, Matterhorn 4505m Aletschhorn 4195m Jungrafu 4166m Finsteraahorn 4275m).

Alpii de Est au altitudini sub 3800m (Gross Glockner 3797m) se remarcă totuşi o simetrie altimetrică transversală, zonele centrale fiind şi cele mai intalte. Excepţie face sectorul sud vestic în care zona marilor înălţimi domină Câmpia Padului deoarece culmiile de pe latura internă piemonteză, sau scufundat în procesul individualizării tectonice a bazinului care stă la baza câmpiei. Munţii de pe latura internă şi externă a lanţului alpin, în general cu altitudini sub 3000m formează şirurile unităţilor prealpine. În timp ce Alpii de Vest se desfăşoară arcuit, Alpii de Est au orientarea Vest- Este, răsfirându-se digitat spre câmpia Panonică, în bună parte datorită formării unor mici bazine tectonice intramontane (Granz, Klagenfurt, Maribor, Ljubljana)

Structură şi relief

Structural Alpii se caracterizează printr-o simetrie accentuate având în centru o zonă cristalină, şisturi cristaline, granite, gnaise ira pe flancuri o zonă sedimentară. Cea de la exteriorul arcului cuprinde formaţiuni mezozoice şi terţiare, iara zona de pe latura sudică doar mezozoice. La structură se adaugă şi mici iviri vulcanice terţiare localizate la sud de lacul Como. Lanţul alpilor este de vârstă recentă terţiară. Principala fază orogenică sa produs în Oligocen, când a fost cutată zona internă dar mişcările tectonice sau continuat şi în neogen, incretiind zonele prealpine generând inflexsiuni transversale şi mici bazine tectonice în Alpii de Est. În acest grup estic existaseră mişcări orogenice mezozoice, dar edificiul rezultat se pare că a fost înecat în proriul sedimentar flişoid format în terţiar. O importanţă deosebită pentru fizionomia lanţului alpin au avut-o mişcările de înălţare neotectonice. Intensitatea acestora a depăşit continuu forta agenţilor modelatori externi, fapt pentru care în vest şi centru nu s-au putut forma suprafeţe de nivelare. Înălţările neotectonice au avut un character ritmic în partea estică a lanţului, permiţând apariţia unei suprafeţe de nivelare, dar intensitatea ridicărilor a fost apreciabilă şi aici din moment ce nivelul de vârstă ponţiană se află la 2000m, iar cel liocen superior willafranchian la 700-1000m. Stilul tectonicii aplicative alpine este interpretat diferit.

“Autohtoniştii” apreciază că unităţile structurale au fost cutate pe loc,” panzastii” că aceste se caracterizează printr-un intens şariaj ce a cuprins întregul edificiu, exceptând Prealpii externi, iar “intermediarii” acceptă idea unui şariaj pe distanţe mai scurte. Oricum studiul structurii Alpilor adus la elaborarea concepţiei asupra pânzelor de şariaj. Dispunerea pânzelor sugerează imaginea unei cărţi deschise, în care foile răsturnate spre nord şi vest sunt mai numeroase şi lungi (alpidele), iar cele cu cădere spre sud (dinaridele), sunt mai scurte şi mai puţine. Zona de legătură a celor două grupe este marcata prin roci eruptive bazice de vârstă terţiară. Alpidele cuprind patru grupe de pânze, hervetidele şi peninidele cu dezvoltarea mai largă la vest de Rhin, crisonidele şi tirolidele, individualizate cu precădere spre est. În concepţia panzista masivele cristaline sunt autohtone.

Stilul, intensitatea şi vârsta recentă a mişcărilor tectonice au făcut din Alpi cel mai măreţ edificiu orogenic European. La impunerea sa în peisaj au contribuit prin contrast sectoarele de scufundare vecine (Câmpia Panonică, Câmpia Padului, Valea Rhonului, Marea Ligurica), spre care trecerea se face rapid. Sisemul fluviativ, cel glaciar şi periglaciar au un rol fundamentar în modelarea reliefului.

Alpii consituie un important castel de ape. Dunărea este colectorul principal pentru apele de pe latura nord-estică, Rhinul pentru sectorul central-nordic, Rhonul pentru cel extern, nord-vestic şi vestic, iar Padul pentru cel sudic. Puţine râuri se varsă în marile anexe ale Mediteranei. O mare parte din cursurile superioare urmăresc direcţia unităţilor structurale. Rhonul şi Rhinul superior văile Inn, Salzach, Enns formează un aliniament longitudinal separate prin pasuri constituiind în ansamblu un adevărat culoar favorabil circulaţiei. Cea mai mare parte dintre râuri sunt însă transversale. Deşi nivelul de bază este coborât şi apropiat, mai ales de pe latura sudică, nici un râu nu străpunge transversal întregul edificiu muntos. La obârşiile văilor opuse s-au format pasuri, dar în majoritate situate peste 2000m. Pentru legătura în sens transversal a fost necesară construirea unor tunele. Puternica adâncire a văilor a generat altitudini relative mari, peste 1500-2000m, contribuind la creşterea lungimii pantelor, element ce adaugă reliefului un plus de graduare. Modelarea glaciară a contribuit în mare măsură la evoluţia văilor şi adăugându-le particularităţile sale; profil transversal în formă de U, profil longitudinal cu rupturi de pante mari şi numeroase, cât şi cuvete de subsapare devenite în halocen lacuri. Dacă escavatiile mici au fost colmatate, cele mari şi adânci formează încă lacuri în care râurile alpine îşi scălda apele (Lacul Celor Patru Cantoane, Zug, Thzn, în nord, Maggiore, Rugano, Como, Iseo, Garda în sud).