Oradea - orașul de 770 de ani

Oradea a fost fondat si dezvoltat ca oras pe terasele din stanga Crisului Repede, rasarind pe linia de contact dintre Campia de Vest si piemonturile ce sprijina Muntii Apuseni. Acesta pozitie face ca Oradea sa beneficieze de un climat temperat continental cu anotimpuri moderate .

Inceputurile locuirii pe meleagurile Bihorene sunt documentate arheologic din timpuri stravechi, istoria dezvoltarii si evolutiei Oradiei fiind aceea a unui oras central European, a carui situare geografica l-a plasat permanent la o confluenta de drumuri, de culturi, la o rascruce de interese politice, religioase, ori etnice, fapt care face din studiul istoriei acestui oras un demers pe cat de laborios, pe atat de interesant.

Prima mentionare documentarã a toponimului Oradea (Varadinum) apare la 1113 într-o diplomã a abatiei benedictine din Zobor, în care este mentionat numele episcopului Syxtus Vvaradiensis si al comitelui Saul de Bychar.

Cetatea Oradiei, ale cãrei vestigii se pot vedea si astazi, este mentionatã întâia oarã în 1241, cu ocazia efectuãrii unor reparatii grabnice pentru a face fatã unui iminent atac tãtaro-mongol. Construirea ei este atribuitã Regelui Ladislau I (1077-1095) care a hotãrât sã ridice o mãnãstire în cinstea Fecioarei Maria, pe un loc numit Varad –sursa reprezentand Cronica pictatã de la Viena (Chronicon pictum Vindobonensae), leagãnul viitoarei episcopii catolice. În jurul vechii cetãti, cea de formã neregulatã, usor ovalã, s-a ridicat noua cetate, pentagonalã, cu scopul protejãrii edificiilor interioare si a asezãrilor din jur. Abia în a doua jumãtate a secolului al XVI-lea, în plinã ascensiune a Imperiului Otoman, încep lucrãrile de fortificatii, lucrãri ce vor dura pânã în 1618. Cetatea, în forma exterioarã de azi, a fost asediatã de mai multe ori dar n-a fost cuceritã decât de douã ori. În toamna lui 1598, cetatea a fost asediatã cinci sãptamâni de ostile turcesti, fãrã a fi cuceritã. Orãdenii au avut de partea lor pe domnul Tãrii Românesti, Mihai Viteazul, precum si ploile care au inundat tabãra otomanã si bolile care au decimat-o.

Asa cum o dovedeste întreaga sa istorie, orasul Oradea nu este rezultatul unei întemeieri, ci al unei îndelungate evolutii, punctatã de succesiunea unor evenimente ce i-au favorizat dezvoltarea sau, dimpotrivã, i-au frânat-o. Ca oras, Oradea s-a format în timp, parcurgând diferite etape, de la faza asezãrilor grupate în jurul cetãtii, fiecare având o administratie proprie, la orasul unificat, ajungând apoi, iarãsi, la separarea acestora pentru ca reuniunea definitivã sã se realizeze abia la mijlocul veacului al XIX-lea.

In timpul regelui Carol Robert de Anjou (1308-1342) si a fiului sau Ludovic cel Mare (1342-1382), care au adus din patria lor italiana gustul pentru rafinament al acestei culturi, Oradea cunoaste ca oras si sediu episcopal catolic o perioada de inflorire. Episcopul italian Andrea a fost considerat ca o perfecta incarnare a spiritului renascentist, zidind capele, ridicand altare, impodobindu-le cu cele mai luxoase decoratii. Se pare ca el este primul care a construit la Oradea un spatiu anume pentru biblioteca. Cea mai impresionanta personalitate a Renasterii din Europa centrala a acestei vremi a fost episcopul Ioan Vitez de Zredna. Oradea se consacra in anii lui Vitez ca un centru de mare importanta al culturii renascentiste. Aici si-a inaltat observatorul astronomic vestitul fizician al universitatii vieneze, Georg Peuerbach, punand meridianul zero la Oradea. In 1514 are loc in Transilvania rascoala condusa de Gheorghe Doja, care a cuprins si Bihorul. In 1541 s-a constituit pasalacul de la Buda, care cuprindea Ungaria centrala. Transilvania a devenit principat autonom in cadrul caruia era inglobat si Bihorul. In 1660 turcii ocupa Oradea si intreg tinutul pe care-l vor stapani pana in 1692.

Toate aceste evenimente si cele care au urmat : Razboiul Anti-HAsburgic, Revolutia din 1848, Dicatul de la Viena si-au pus amprenat pe centrul orasului ce are o incarcatura deosebita sub aspectul valorii istorice, culturale si urbanistic-arhitecturale, curpinzand nuclee de asezari, vestigii arheologice si monumente de arhitectura si urbanism incepand cu secolul XVI.

Este locul unde Inginerul constructor vienez Franz Anton Hillebrandt a proiectat cele mai importante monumente în stil baroc. Incepând din 1752 s-au construit Catedrala romano-catolicã, Sirul canonicilor si Palatul episcopal, pentru o perioada Muzeul "Tãrii Crisurilor.

Construita intre anii 1752 - 1780, Bazilica romano-catolica este cel mai mare monument baroc din tara. Proiectul ei a fost intocmit de arhitectul vienez Franz Hillebrandt inca din 1750, iar lucrarile au inceput sub conducerea arhitectului italian Giovanni Battista Ricca. Bazilica este compusa dintr-o nava principala, doua nave secundare, cu patru travei, un transept scurt si un cor lung, terminat cu o absida semicirculara. Turnurile sunt dispuse oblic fata de planul fatadei. Lucrarile se vor intrerupe in 1756 si vor fi continuate de arhitectul Domenico Luchini, iar din 1762, odata cu inceperea lucrarilor la palatul episcopal, de Johann Neuman. Fatada a fost simplificata fata de proiectul initial, introducandu-se elemente clasiciste, turnurile au fost scurtate, iar cupola pe tambur inlocuita cu o calota inglobata in acoperis.