Pădurea Craiului

AŞEZARE ŞI LIMITE

Munţii Pădurea Craiului sunt situaţi în partea de nord-vest a Apusenilor, reprezentând, împreună cu Munţii Zarand, Codru-Moma, Plopiş şi Meseş, terminaţiile vestice ale Munţilor Apuseni. Deoarece subunităţile montane menţionate se ramifică din blocul central al Apusenilor sub forma unor peninsule ce pătrund adânc în masa depozitelor terţiare, în special neogene, având şi o geneză şi o evoluţie asemănătoare.

Culmea care alcătuieşte Munţii Pădurea Craiului, denumiţi „Muncei Pădurea Craiului”, se desprinde din blocul central al Munţilor Apuseni, pe linia garbenului de la Remeţi, străbătut de sălbatica vale a Iadei, şi se desfăşoară spre nord-vest, sub forma unei peninsule mezozoice mărginită de cadrele depresionare a celor două golfuri neogene Oradea-Borod în nord şi Beiuş în sud.

În ansamblu, aceşti munţi se prezintă sub forma unei platforme joase, puternic fragmentată de văi tributare Crişurilor într-o serie de culmi şi masive izolate, de tipul măgurilor sau al cornetelor, separate de depresiuni carstice şi văi adânci, ale căror altitudini absolute scad treptat, atât spre nord-vest, cât şi spre depresiunile amintite.

Munţii Pădurea Craiului reprezintă o unitate geografică de ordinul IV care se desfăşoară pe o suprafaţă de 750km2, fiind încadrată din punct de vedere administrativ judeţului Bihor, din cuprinsul căruia acoperă a zecea parte.

Din punct de vedere cartografic, regiunea este cuprinsă între paralele 47o 04' 59" latitudine nordică (localitatea Chistag) şi 46o 40' 01" latitudine sudică (localitatea Petreasa) şi respectiv meridianele 22o 50' 40" longitudine estică (localitatea Munteni) şi 22o 04' 21" longitudine vestică (localitatea Hidiş).

Limitele Munţilor Pădurea Craiului nu sunt întotdeaua clare, acestea apărând ca segmente de individualitate, îm anumite elemente geografice se asociază cu altele, devenind coordonatoare (litologia, structura, aliniamente, aşezări etc.), în timp altele consemnează interferenţe. Singura limită tranşantă este cea nordică, unde Munţii Pădurea Craiului vin în contact cu Depresiunea Vadului, în lungul unui abrupt de natură tectonico-erozivă, care se desfăşoară între localităţile Butan şi Subpiatră. Limita nordică este marcată de contactul dintre formaţiunile mezozoice ale Munţilor Pădurea Craiului şi cele neogene ale baznului Vad-Borod. Ea coincide cu Valea Crişului Repede între Bulz şi Vadu Crişului şi se continuă spre vest cu aliniamentul de glacisuri dintre localităţile Birtin şi Butan. Extremitatea nord-vestică a masivului o constituie abruptul calcaros care apare între localităţile Butan şi Subpiatră. În sectorul sud-vestic limita a fost trasă pe aliniamentul care include localităţile Subpiatră, Dobricioneşti şi Meziad. Dincolo de cea din urmă, limita sudică, urmăreşte interfluviul dintre văile Meziadului şi Luncilor, până ân creasta eruptivă din sectorul amonte al Văii Iadei. Ţinând cont de criteriile morfologice şi geologice, partea de nord-vest a Munţilor Pădurea Craiului include şi dealurile piemontane Şomleu, Tăşad şi Holod. Limita estică este cea mai complexă. Dar se suprapune, atât morfohidrografic, cât şi tectonic (prin grabenul Remeţi), Văii Iadei care, cu toate că străbate patru sectoare petrografice distincte, reprezintă singurul element morfologic major din zona care poate servi drept linie de demarcaţie.

1.FONDUL MORFOTURISTIC

Caracterizarea reliefului unei regiuni poate fi făcuta plecând de la unul sau mai multe criterii, cum ar fi altitudinea, morfologia, hidrografia, alcătuirea şi structura geologica. Printr-o analiză pertinentă a unor astfel de criterii, M. Bleahu încadreză Munţii Pădurea Craiului în categoria "platourilor carstice ridicate". Ei apar suspendaţi în raport cu depresiunile marginale, la contactul cu care s-au format, de regulă văi adânci, cu tronsoane de chei. Din acest motiv, priviţi de la distanţă, ei creează impresia unui masiv unitar. În realitate însa, numeroasele depresiuni de captare carstică, msivele izolate şi succesiunea de culmi orientate predominant nord-vest−sud-est, la care se adauga rămăşiţele vechilor reţele hidrografice şi câmpurile întinse de doline, au dus la o fragmentare intensă a reliefului.

În funcţie de natura substratului geologic, T.Rusu deosebeşte doua categorii mai importante de forme de relief: categoria formelor de relief născute pe seama rocilor necarstificabile şi categoria formelor de relief specifice rocilor carstificabile. În teren cele doua tipuri de roci se întrepătrund deseori, depozitele impermeabile acoperind stratul de bază calcaros.