Particularitățile climatice ale Africii de Nord

1.Aspecte introductive

1.1Aspecte generale

Africa de Nord sau Africa Nordică este regiunea cea mai de nord a continentului african, separată de Deșertul Sahara de către Africa Subsahariană.

Africa de Nord este uneori denumită „Africa albă”, întrucât majoritatea populației sale este compusă de „rasa albă”. Acest termen se opune celui de „Africa neagră”, care desemnează Africa subsahariană. Friedrich Hegel o denumea și „Africa Europeană”, iar Elisée Reclus vedea în nordul Africii un apendice al arcului latin.

Regiunea Africii de Nord cuprinde Sahara Vestică și următoarele țări: Algeria, Egipt, Eritreea, Libia, Maroc, Mauritania, Sudan, Sudanul de Sud și Tunisia. Africa de Nord are climă predominant deșertică cu areale de climă mai blândă, semi-aridă dar este prezent și climatul mediteranean în apropierea coastei mediteraneene, la nord de Munții Atlas, ce se întind din Maroc până în Tunisia. Deoarece această zonă are un climat mai blând și soluri fertile, este cel mai populat areal din Africa de Nord.

Regiunea mediteraneeană a Africii de Nord are veri calde și uscate cu secete și incendii. Precipitațiile au loc în timpul verii, de obicei sub formă de aversă. Temperatura este variată, depinzând de promiximitatea față de coastă. Zonele litorale pot avea temperaturi mai scăzute cu până la 10° C față de regiunile interioare în timpul verii și cu câteva grade mai ridicate în timpul iernii. De asemenea, temperatura din regiunile interioare scade dramatic în timpul nopții. Regiunile de pe coasta Atlanticului sunt de obicei mai răcorase datorită faptului că Atlanticul reprezintă o masă de apă mai rece decât Marea Mediterană. Oceanul Atlantic și Marea Mediterană furnizează brize răcoritoare in arșița verii. Ploi ușoare pot fi așteptate din aprilie până în iunie dar și în septembrie și octombrie, odată cu venirea sezonului ploios ce ține din noiembrie până în martie. Ploile sunt mai abundente spre vest, în apropierea coastei. Vântul Sirocco poate acționa în orice perioadă din an dar, de obicei, bate în aprilie și mai.

Cea mai importantă resursă de apă este fluviul Nil cu regiunile sale fertile. Munții încurajează creșterea nivelului de precipitații; apa de ploaie și apa rezultată din topirea zăpezilor se scurge spre regiunile joase. Munții Atlas sunt relativ aproape de coastă, aceștia ajungând până în Sahara.

Cantitatea de precipitații primită de deșert este minimă, aceasta căzând în principal în sud. Furtunile frecvente ce au loc sunt furtunile de nisip, vânturi puternice împrăștie tone de nisip pe continent și dau naștere vântului fierbinte Sirocco, purtător de nisip ce chinuie regiunile de coastă. Când plouă, se formează torente ce cauzează inundații. În Sahara, se înregistrează temperaturi de 55° C în timpul zilei, iar noaptea temperaturi sub 0° C. Din cauza lipsei norilor, a vegetației și a umidității deșertul este expus la astfel de temperaturi extreme, depinzând exclusiv de soarele ecuatorial.

Munții Atlas sunt responsabili pentru provizia de apă din regiunile joase de pe versantul nordic al acestora dar și de blocarea aerului umed ce bate dinspre Atlantic și Marea Mediterană. Blocarea acestor mase de aer forțează formarea precipitațiilor pe versantul nordic, împiedicându-l să se deplaseze pe versantul sudic.

Deșertul sau pustiul este o zonă care primește foarte puține precipitații, aproximativ 250 mm pe an. Deșerturile au reputația de a susține foarte puține forme de viață deși, la o comparație mai atentă cu un mediu mai umed, formele de viață din deșert sunt de cele mai multe ori variate și rămân în general ascunse pentru a-și păstra umiditatea.

Deșertificarea reprezintă „degradarea terenurilor din arealele aride, semiaride sau uscatsubumede”

(Convenția ONU asupra deșertificării - UNCCD), ca rezultat al activităților umane și

schimbărilor climatice. Degradarea terenurilor vizează, cu precădere, deteriorarea vegetației,

faunei, solurilor și productivităților agricole. Esența deșertificării contră în diminuarea sau

distrugerea potențialului biologic al terenurilor. În prezent, deșertificarea afectează peste 100 dintre statele lumii și 24% din suprafața planetei, pe care locuiesc circa 1,4 miliarde de oameni.

Ariile marginale ale deșerturilor sunt cele mai vulnerabile, conțin ecosisteme fragile. În

general, este dificil de trasat limitele deșerturilor, acestea fiind regiuni de tranziție spre spații mai

umede. În aceste areale marginale activitățile umane pot crea o presiune asupra ecosistemelor

sub limita lor de toleranță, rezultând degradarea terenurilor. În marile arii deșertice dunele pot

avansa spre habitatele umane sub acțiunea vântului. În timpul furtunilor majore, dunele pot

avansa cu zeci de metri.

În Sahel, principalele cauze ale deșertificării sunt tăierile vegetației pentru foc și

suprapășunatul, determinat de creșterea populației. Statele Asiei Centrale sunt, de asemenea,

afectate de deșertificare, iar în America Latină, Brazilia și Mexic sunt afectate.

Alte cauze ale deșertificării: sedentarizarea nomazilor în ariile marginale ale deșerturilor,

globalizarea, prin liberalizarea comerțului și orientarea spre export a produselor din regiunile

uscate, managementului neadecvat al apei, care conduce a salinizare și degradarea terenurilor

irigate, conflictele între păstori și cultivatori pentru același teren.

În ultimii ani există o supraveghere riguroasă (Global Monitoring), cu ajutorul sateliților

artificiali (imaginile Landsat), care indică schimbări în susceptibilitatea terenurilor spre

deșertificare. Sahelul, considerat un semideșert, reprezintă o bandă de 200-500 km lățime și 5500 km lungime, care se întinde de la vărsarea fluviului Senegal până la valea Nilului (în Sudan). Este o regiune de tranziție între Sahara (mediu deșertic), în nord, și Sudan (mediu de savană), în sud, foarte fragil. Precipitațile sunt reduse (sub 400 mm/an, majoritatea în intervalul iulie-septembrie, dar extrem de variabile de la an la an), temperaturile foarte ridicate (media anuală este circa 300C), iar sezonul uscat foarte lung (8-9 luni/an). Dinspre deșert suflă un vânt încărcat cu nisip și praf - harmatanul, care agravează situația.

Deșertificarea Sahelului constă în înaintarea deșertului, în unele areale cu peste 100 km,

precum și aridizarea în areale din afara liniei de contact cu Sahara (prin exploatarea intensivă a terenurilor - culturi și suprapășunat). Densitatea populației și a animalelor, precum și

modificările climatice sunt factorii majori ai deșertificării Sahelului. Secetele puternice din

Sahel, care nu sunt un fenomen nou, au consecințe din ce în ce mai grave, fiind mai prelungi și afectând o populație din ce în ce mai numeroasă. Resursele cele mai solicitate sunt lemnul și apa, lemnul fiind folosit ca material de construcție și sursă de energie pentru pregătirea hranei.

Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, Sahelul era controlat de triburi de păstori nomazi. Ei exercitau o presiune constantă (incursiuni războinice) asupra populației sedentare, de cultivatori, din partea sudică a regiunii. Intrarea Sahelului în sfera de influență a puterilor coloniale a dus la sfârșitul dominației păstorilor nomazi asupra cultivatorilor, care au început să-și extindă culturile. Starea conflictuală a continuat și în condițiile în care extinderea terenurilor cultivate s-a făcut în detrimentul pășunilor, păstorii (ex. peulii) fiind nevoiți să caute pășuni în nord (fapt ce a creat noi tensiuni cu crescătorii nomazi de cămile). În plus, în nordul Sahelului au început să se stabilească și cultivatori, care au dus la sporirea populației (și în același timp au creat resiune mai puternică asupra unui mediu fragil).În statul Sudan situația este îngrijorătoare, mai mult de jumătate din teritoriul său (partea centrală, de la granița cu Ciadul până la Marea Roșie) este afectat de deșertificare. Creșterea aridității a dus la o deplasarea a populației spre centrele urbane, în special spre Khartoum, care a atras circa 2/3 din această populație. Cu cât populația a devenit mai mare, cu atât a crescut necesarul de resurse (hrană, apă, combustibil), cel mai solicitat fiind teritoriul înconjurător. Efectele au apărut rapid, orașul fiind frecvent expus furtunilor de nisip.