Patrimoniul Turistic Apartinand Zonei Rurale - Lotru Latorita Capatanii

Imagine preview
(7/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Patrimoniul Turistic Apartinand Zonei Rurale - Lotru Latorita Capatanii.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 17 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Geografie

Extras din document

Vâlcea este recunoscută de specialişti ca unul dintre puţinele judeţe ale ţării care şi-a conservat cu succes tradiţiile locale. Un loc aparte în acest areal etno-folcloric îl ocupă zona Horezu care îmbină elemente caracteristice civilizaţiei lutului, cu meşteri olari vestiţi în România şi în Lume, civilizaţiei lemnului, cu talentaţi cioplitori în lemn, civilizaţiei pastorale, cu stâne de oi pe păşunile alpine şi cu un autentic folclor pastoral.

Schimbările intervenite în habitatul local (casa, gospodăria, locuinţa), ocupaţiile tradiţionale, în special păstoritul, în tehnica populară din care se detaşează prelucrarea lemnului şi lutului, arta populară, obiceiurile calendaristice şi cele din ciclul familial (naterea, căsătoria, înmormântarea), folclorul muzical şi coregrafic au fost foarte lente pe o îndelungată perioadă de timp.

Din numeroasele aşezări care gravitează de secole spre târgul şi oraşul Horezu au fost alese ca să reprezinte zona Horezu în Atlasul Etnografic Român patru sate: Bărbăteşti, Slătioara, Păuşeşti şi Oteşani. În aceste sate asu fost completate în perioada 1972-1983 chestionare pe temele: Aşezări, Gospodărie, Locuinţă, Agricultură, Creşterea animalelor, Pomicultură şi grădinărit, Cultivarea plantelor textile, Vânătoare, Mijloace de transport,

Creşterea viermilor de mătase, Creşterea albinelor, Alimentaţie, Meşteşuguri, Instalaţii tehnice, Obiceiuri la naştere, Obiceiuri la nuntă, Obiceiuri la moarte, Obiceiuri legate de ocupaţii, Obiceiuri calendaristice.

Din punct de vedere geografic, oraşul Horezu şi cele patru sate cercetate pentru Atlasul Etnografic Român (Bărbăteşti, Slătioara, Pausesti şi Oteşani) sunt situate în Subcarpaţii Vâlcii, subdiviziune a Subcarpaţilor Getici. Zona Horezu este mărginită de Munţii Căpăţânii la nord, râul Cerna la vest, râul Otăsău la est şi de Piemontul Olteţului la sud. Relieful, alcătuit din dealuri situate în două şiruri şi din culoare depresionare din care se evidenţiază, ca mărime, Depresiunea Horezului. Bine adăpostite de culmile munţilor şi dealurilor, depresiunile au oferit condiţii favorabile desfăşurării vieţii şi activităţii umane.

Ţara Loviştei şi Valea Lotrului în secolul al XIX-lea

Zona Vâlcei, atestată documentar la începutul secolului al XV-lea, una dintre cele mai vechi din Oltenia, ce şi-a păstrat denumirea, se învecinează cu Ţara Oltului şi Mărginimea Sibiului la nord, cu Ţara Haţegului şi Gorjul la vest, cu Romanaţii la sud şi cu Argeşul la est.

Din Vâlcea face parte o străveche zonă istorică, Ţara Loviştei, ce cuprindea, inclusiv în secolul al XIX-lea, şi Valea Lotrului. Plaiul Loviştei se înfăţişează asemenea unei mari cetăţi naturale, străjuite la nord de Munţii Făgăraş, la est de culmea Zănoaga şi la sud de Muntele Cozia, fiind închisă la vest, spre Olt, de mai multe măguri şi muscele.

În secolul al XVIII-lea, documentele de epocă atestă Loviştea drept o ţară, ca şi Almaşul sau Făgăraşul. La recensământul din 1850 se înregistrează aici o densitate a populaţiei de două ori mai mare decât cea medie din Ţara Românească, iar la recensământul din 1871 erau consemnate 22 de sate despre care se spune că erau foarte vechi. Aşezarea şi configuraţia geografică au făcut din aceste locuri un refugiu pentru haiduci, fugari şi pustnici veniţi aici atât din Muntenia cât şi din Transilvania, dar şi un cunoscut centru de schimb cu nedei (sărbători câmpeneşti duminicale) şi bâlciuri de două ţări (cf. Stănculescu Fl., Gheorghiu Ad., Petrescu P., Arhitectura populară românească, regiunea Piteşti) De-a lungul timpului, structura demografică a cunoscut multiple transformări datorate succesivelor imigraţii şi amestecului de populaţii rezultat. În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea s-au stabilit aici ciobani veniţi din Mărginimea Sibiului, Făgăraş, Argeş, Mehedinţi şi Vâlcea. Descendenţii lor trăiesc şi astăzi în aceste locuri, continuând să-şi exercite ocupaţiile ancestrale: păstoritul şi exploatarea lemnului.

Densitatea populaţiei nu mai este în prezent atât de mare ca în trecut, dar satele risipite pe dealuri conservă o viaţă arhaică de un deosebit interes etnografic (cf. Stănculescu Fl., Gheorghiu Ad., Petrescu P., Arhitectura populară românească, regiunea Piteşti).

Valea Lotrului, o zonă montană nelocuită, se pare, în vremuri îndepărtate, era cândva doar un culoar prin care putea fi ocolită vama Turnu Roşu, dintre Ţara Românească şi Transilvania. Mai târziu, Valea Lotrului a început să fie considerată drept o prelungire istorică şi geografică a Ţării Loviştei. Satele de pe Valea Lotrului (Brezoi, Săliştea, Mălaia, Ciungetu, Voineasa) erau locuite de moşneni, ţărani liberi, posesori ai unei proprietăţi moştenite din străbuni). Moşnenii stăpâneau în comun apele, munţii cu păşunile şi pădurile, morile de apă şi pivele. Moşnenii trăiau în obşte, definindu-se ca o comunitate de muncă. Ocupaţiile principale ale moşnenilor erau agricultura, păstoritul şi exploatarea lemnului. Într-o recentă lucrare a sa, Răzvan Theodorescu subliniază «specificul moşnenesc al Vâlcei», amintind că proporţia de moşneni din Vâlcea şi din Gorj era mult mai ridicată decât cea din Buzău, Argeş sau Mehedinţi – 15-16% din populaţie (cf. Theodorescu Răzvan, Spiritul Vâlcei în cultura română).

O legendă etimologică locală spune că toate satele de pe Valea Lotrului ar fi fost întemeiate de haiducii (lotrii) Voinea (Voineasa), Mălai (Mălaia), Breazu (Brezoi) şi Ciungu (Ciunget).

După reformele lui Constantin Mavrocordat din 1746, când şerbii sunt eliberaţi, pământul rămânând totuşi în stăpânirea boierilor şi a mânăstirilor, în Ţara Românească se oficializează instituţia organizării plaiurilor, unităţi subadministrative ale judeţelor din zona de munte, conduse de un vătaf de plai care mai avea şi obligaţia să asigure paza frontierei şi să controleze vama. În această zonă a fost organizat Plaiul Loviştei, cu sediul la Câineni, localitate din extremitatea nordică a Ţării Loviştei, unde era şi vama. La sfârşitul secolului al XVIII-lea existau 17 plaiuri. Argeşul şi Loviştea ţineau de judeţul Argeş, iar Cozia şi Horezu de judeţul Vâlcea. În Muntenia şi Oltenia, multora dintre vătafii de plai li se datorează ctitorirea unor biserici de zid şi de lemn, reprezentative pentru stilul epocii.

În 1838, satele situate pe malul drept al Oltului, în Plaiul Loviştei (între Brezoi şi Câineni) trec, din punct de vedere administrativ la judeţul Vâlcea, fiind înglobate în Plaiul Cozia.Vel vistiernicul Ion Popescu Urşanu este, probabil, cel mai cunoscut dintre vătafii de plai din zona Vâlcei (Plaiul Horezu), datorită calităţii sale de ctitor de biserici – biserica din Târgu Horezu, biserica din Urşani, biserica din Recea (cf. Theodorescu Răzvan, Spiritul Vâlcei în cultura română).

Pentru că cele trei biserici de lemn ce fac obiectul lucrării de faţă sunt situate în trei localităţi diferite, vom încerca în continuare o prezentare succintă a istoricului fiecăreia dintre aceste trei sate: Brezoi, Ciunget şi Copăceni.

Fisiere in arhiva (1):

  • Patrimoniul Turistic Apartinand Zonei Rurale - Lotru Latorita Capatanii.doc