Politici europene de dezvoltare regională și de amenajare teritorilă în România

I. Introducere

Dezvoltarea regională este un concept nou ce urmareşte impulsionarea şi diversificarea activităţilor economice, stimularea investiţiilor în sectorul privat, contribuţia la reducerea şomajului şi nu în cele din urmă să conducă la o îmbunătăţire a nivelului de trai. Pentru a putea fi aplicată politica de dezvoltare regională s-au înfiinţat opt regiuni de dezvoltare, care cuprind tot teritoriul Romaniei (v. Harta Regiunilor de dezvoltare). Fiecare regiune de dezvoltare cuprinde mai multe judeţe. Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile judeţene şi cele locale.

În mod evident, accepţiunea curentă a sintagmei este de provenienţă administrativ-politică si semnifică dezideratul atingerii unui stadiu de transformări structurale si calitative prin instrumente si acţiuni complexe. În acest context regiunea este un cadru de proiect. Generic, regiunea este deopotrivă o realitate faptică (Paul Vidal de la Blache), dar şi o construcţie mentală (J.N.Entrikin) .

Politica de dezvoltare regională reprezintă un ansamblu de măsuri planificate şi promovate de autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, în parteneriat cu diverşi actori (privaţi, publici, voluntari), în scopul asigurării unei creşteri economice, dinamice şi durabile, prin valorificarea eficientă a potenţialului regional şi local, în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă. Principalele domenii care pot fi vizate de politicile regionale sunt: dezvoltarea intreprinderilor, piaţa forţei de muncă, atragerea investiţiilor, transferul de tehnologie, dezvoltarea sectorului I.M.M.-urilor, îmbunătăţirea infrastructurii, calitatea mediului înconjurator, dezvoltare rurală, sănătate, educaţie, învăţământ, cultură .

Obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională sunt următoarele:

• diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării echilibrate şi pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare întarziată); preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;

Sursa: Hartă realizată de Stănilă Cristian în ArcGIS 9.2.

• îndeplinirea criteriilor de integrare în structurile Uniunii Europene şi de acces la instrumentele financiare de asistenţă pentru ţările membre (fonduri structurale şi de coeziune);

• corelarea cu politicile sectoriale guvernamentale de dezvoltare; stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, care contribuie la dezvoltarea economică şi care este în conformitate cu prevederile legale şi cu acordurile internaţionale încheiate de Romania.

Dezvoltarea teritorialã este procesul de transformare a geografiei teritoriilor locuite (elemente fizice: infrastructurã, peisaj, orase, dar si structura teritorialã si distributia geograficã a populatiei si activitãtilor umane). Dezvoltarea teritorialã este un concept comprehensiv folosit, de asemenea, ca obiectiv al politicilor publice: nu se urmãreste numai cresterea economicã în regiunile respective, ci si durabilitatea, cu aspectele sale economice, sociale, de mediu si culturale.

În actualul context european caracterizat de rate de crestere scãzute si dezechilibre regionale accentuate, dezvoltarea teritorialã a devenit o prioritate generalã în vederea îmbunãtãtirii serviciilor si gradului de ocupare si în vederea reducerii dezechilibrelor teritoriale.

La nivelul Ministerului Dezvoltãrii Regionale si Locuintei, atributiile în domeniile amenajãrii teritoriul, urbanismului si habitatului revin Directiei Generale Dezvoltare Teritorialã. Activitãtile derulate urmãresc dezvoltarea durabilã, echilibratã a teritoriului national, întãrirea coeziunii economice, sociale si teritoriale, cresterea policentricã echilibratã a asezãrilor umane, protejarea si promovarea patrimoniului national, precum si cresterea calitãtii locuirii în cadrul asezãrilor umane.

II. Politica de dezvoltare regională europeană

Principiile unei politici de dezvoltare regională au fost avute în vedere la nivel European încă din 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma, când cele 6 ţări semnatare (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) au căzut de acord asupra nevoii reducerii diferenţelor existente între diferitele regiuni şi sprijinirii celor mai puţin favorizate, în scopul realizării unei economii comunitare solide şi unitare.

Pentru a putea avea o privire de ansamblu şi a putea intelege mecanismul de acordare a fondurilor structurale trebuie să cunoaştem contextul care le generează. După cum se ştie, aceste fonduri sunt alocate doar statelor membre, prin intermediul politicii regionale a acesteia.

Competiţia în creştere dintre diferite regiuni, implicit activităţile desfăşurate în cadrul acestora, atât în interiorul Uniunii Europene cât şi în afara acesteia reprezintă o stare de fapt a lumii "globalizate" în care trăim. Nota distinctă pe care UE o realizează, în tot acest peisaj, constă în atenţia pe care o acordă faptului ca nu toate regiunile se bucură de aceleaşi condiţii economice, geografice şi sociale şi, ca urmare a acestei realităţi, nu toate pot concura de pe aceleaşi poziţii.

Pentru mulţi ani, disparităţile regionale din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare şi al calităţii vieţii făceau obiectul politicilor naţionale ale Statelor Membre. Multe îmbunătăţiri au putut fi observate din momentul în care Uniunea Europeană a iniţiat politica de reducere a lor.

Necesitatea promovarii unei dezvoltări echilibrate prin reducerea disparităţilor dintre diferite regiuni şi sprijinirea celor mai puţin dezvoltate în recuperarea diferenţelor a fost observată chiar din preambulul Tratatului de la Roma (1957). S-au pus bazele Fondului Social European şi a Băncii Europene de Investiţii. Alte instrumente au fost create în timp, concomitent construcţiei europene şi creşterii numărului de noi State Membre.

Astfel, în 1962, în momentul atingerii unui conses în privinţa dezvoltării unei politici agricole comune, a fost creat Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă. în 1964 a fost împărţit în 2 secţiuni principale - una de Orientare şi alta de Garantare - care contribuie la implementarea unei politici susţinute de reforme în agricultură şi la promovarea unor noi forme de dezvoltare rurală.

După aderarea la Uniunea Europeană a Marii Britanii, a Irlandei şi a Danemarcei, în 1973, în 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională. Menirea iniţială a acestui fond a fost de a sprijini regenerarea regiunilor industriale aflate în declin din Marea Britanie şi de a compensa fondurile reduse pe care Marea Britanie le primea prin intermediul Politicii Agricole Comune. Integrarea Greciei şi, ulterior a Spaniei şi Portugaliei, au facut ca, treptat, fondul să se adreseze tuturor acelor regiuni rămase în urmă, din punctul de vedere al dezvoltării.