Potențialul și activitățile turistice din Depresiunea Tazlău-Cașin

Așezarea geografică

Depresiunea Tazlău-Cașin, numită și Depresiunea Onești este o depresiune subcarpatică din vestul Moldovei, România, situată în partea de sud a Subcarpaților Moldovei. Este delimitată la vest de Carpații Orientali. La est este delimitată de anticlinoriul Culmii Pietricica Bacăului în partea de nord, compartimentul ei sudic plasând-o în zona Subcarpaților de Curbură, la vest de delurile subcarpatice Oușoru și Zăbrăuți. Împreună cu depresiunile aflate la nord, cea a Neamțului și Cracău-Bistrița (de care este despărțită de șaua Borlești -Nechit) formează un uluc subcarpatic, lontitudinal în raport cu Carpații.

Geografic, dinspre nord spre sud este împărțită în trei compartimente: Frumoasa, Livezi-Helgiu și Oituz-Cașin. Administrativ, ea se află pe teritoriul județelor Neamț și Bacău. Zona este intens populată, aflându-se aici numeroase așezări rurale, precum și orașele Onești (centrul de convergență antropică al depresiunii), Târgu Ocna și parțial, Moinești.

Încadrarea geologică

Depresiunea Tazlău-Cașin se suprapune structural peste molasa subcarpatică încălecată la vest de depozitele flișului extern și care, la est, se suprapun peste depozitele Platformei Moldovenești.

Depozitele flișoide, prezente pe rama de vest a depresiunii sunt alcătuite din gresia de Kliwa, disodile, uneori cu intercalații de conglomerate cu elemente de șisturi verzi.

Molasa subcarpatică grupează depozite burdigaliene, badeniene și volhiene, cea mai mare extindere avand-o argilele brecioase (bg), marnele cenușiu-gălbui (bd) și gresii.

Depozitele de suprafață, care au construit și materialele parentale pentru solurile depresiunii, în cea mai mare parte neconsolidate, sunt reprezentate prin luturi (55%), marne (32%), argile (12%), pietrișuri (8%), depozite fluviatile (7%), materiale loessoide (5%) ș.a. Aceste depozite au fost studiate sub aspectul extinderii în suprafață, texturii, proprietăților hidrofizice, care se reflectă în procesul de solidificare.

Relief

Caractere generale

Depresiunea are un caracter lontgitudinal, altitudinea sa coborând dinspre nord spre sud de la 400 m la 320 m (respectiv de la 350 m la nord-vest la circa 200 m la sud, în ce privește vatra depresiunii). Dacă spre nord este mai îngustă, spre sud se lărgește. Limita sa spre vest (montană) este bine definită printr-o denivelare accentuată de 200-300 m. Atât spre munți, cât și spre dealuri, delimitarea se face prin versanți povârniți și bine împăduriți. Peisagistic există diferențe clare între cele două unități, montană (cu altitidini de mai mult de 850 m, bine împădurită și cu versanți povârniți) și depresionară (de 450-500 m, cu de terase și glacisuri extinse exploatate agricol, ce conțin sate mari și numeroase). De asemenea, din munte se deschid la ieșirea în depresiune în mod brusc, văi înguste, în sectorul de tranziție dintre cele două unități intrând în arealul depresionar singurele sate de munte, care aici au caracter liniar.

Principalele tipuri de relief

În interiorul depresiunii au fost separate patru tipuri de relief: structural, pedografic, fluvio-denudațional și fluvial.

Relieful structural este puțin extins datorită litologiei alcătuită mai cu seamă din roci neconsolidate care nu permit punerea în evidență a structurilor geologice. Frecvență mai mare au abrupturile corespondente frunții mediomarginale a flișului carpatic, unele hogbakuri formate pe gipsuri sau segmentul superior al văii Drăgugești care este un sinclinal suspendat.

Relieful petrografic este reprezentat insular prin formele carstice, formate pe gipsuri care au o frecvență insulară la est de valea Tazlăului între localitățile Răchitiș și Bălăneasa și izolat la sud-est de Bogdănești.

Relieful fluvio-denudațional este reprezentat prin interfluvii, versanți și glacisuri, are cea mai mare extindere în depresiune (circa 80%), iar faptul că terenurile cu pantă peste 5% ocupă 77% din depresiune a permis extinderea deosebită a proceselor denudaționale, de largă extensie și reprezentate mai cu seamă de eroziunea de suprafață, alunecări și eroziunea lineară. Glacisurile au fost divizate în două categotii: vechi-pleistocene, erodate și noi-actuale, acumulare activă.

Relieful fluvial ocupă aproximativ a cincea parte din depresiune. În lungul Tazlăului, Oituzului, Cașinului și Trotușului s-a format o secvență de terase diferit dezvoltate de la un râu la atul. Cele mai multe nivele sunt pe valea Trotușului ale căror altitudini relative sunt următoarele: 175-180m, 120-125m, 95-105m, 80-90m, 70-80m, 30-35m, 15-20m, 8-12m, 5-7m. De-a lungul văii Tazlăului sunt tot 10 nivele de terase, nefiind semnalată terasa de 175-180m, dar a fost delimitat un nivel nou de 55-60m. Pe Oituz terasele se etajează până la 70-80m, iar în lungul Cașinului doar până la 35-40m. În lungul luncilor, cu o largă dezvoltare pe Tazlău sunt prezente nivele la 1-2m, 2-3m, 3-4m, altitudine relativă.