Principiul Descentralizării

Regimul descentralizării în administraţia publică este specific statului de drept şi presupune rezolvarea problemelor locale de către autorităţi alese de către colectivităţi locale (nu numite de la centru), care nu se subordonează ierarhic autorităţilor centrale, funcţionând autonom, în condiţiile legii, iar actele lor (chiar şi cele ilegale) nu pot fi anulate decât de autorităţi din sfera altei puteri a statului, respectiv de instanţele judecătoreşti. În sistemul constituţional român, descentralizarea priveşte deci, pe plan organizatoric şi instituţional, autorităţile administraţiei publice locale alese – consiliile locale, primari şi consiliile judeţene, inclusiv instituţiile publice care le sunt subordonate – iar pe plan funcţional, competenţele şi atribuţiile care le sunt conferite de lege13.

În pofida faptului că legiuitorul constituant nu face referire expresă la serviciile publice descentralizate, se apreciază totuşi că principiul descentralizării serviciilor publice se regăseşte aplicat la nivelul întregii administraţii publice locale, aşa cum precizează norma constituţională a art. 120 alin. 1, respectiv, în cadrul principiului descentralizării.

Se consideră, de altfel, că dispoziţiile constituţionale ale art. 120 alin. 1, coroborate cu cele ale art. 32 alin. 6 şi 123 alin. 2, subliniază intenţia constituantului român de a promova, la nivelul administraţiei publice româneşti principiul descentralizării serviciilor publice sau descentralizării tehnice ori funcţionale, aşa cum mai este ea desemnată în literatura noastră juridică. Descentralizarea serviciilor publice constă, în fapt, în recunoaşterea unei anumite autonomii şi acordarea personalităţii juridice unor instituţii sau servicii publice organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale

Numeroşi specialişti în materie analizează şi concentrează simultan principiul descentralizării serviciilor publice şi cel al autonomiei locale, considerându-le, din multe puncte de vedere, inseparabile.

În doctrina românească, influenţată în mare măsură şi de cea franceză, s-a considerat că administraţia reprezintă totalitatea serviciilor publice şi că serviciul public este mijlocul prin care administraţia îşi desfăşoară activitatea. Aşadar, serviciul public se realizează fie de stat – când se vizează realizarea unor probleme de interes naţional – fie de comună, oraş sau judeţ – când scopul pe care îl urmăreşte interesează , în mod expres, colectivităţile respective.

În funcţie de nivelul şi multitudinea cerinţelor exprimate de cele mai diverse colectivităţi, de specificul şi posibilităţile existente în fiecare comunitate există numeroase servicii publice. Existenţa lor este determinată, în principal, de dimensiunea cerinţelor sociale care se cer satisfăcute, la nivel naţional sau numai la nivel local; de natura serviciilor publice organizate şi care reflectă domeniul determinat de natura prestaţiei (servicii publice administrative sau industriale, comerciale, prestări etc.); de reguli juridice aplicabile (cu regim administrativ – când funcţionează ca servicii publice organizate ca autorităţi administrative cu regim mixt, de drept administrativ şi privat – când serviciile publice sunt concesionate în baza unui contract administrativ); de modul de organizare – unele autorităţi administrative – ministere, departamente, direcţii, oficii, consilii locale, primării, consilii judeţene etc. – altele sunt instituţii publice – şcoli, universităţi, spitale, studiouri de radio-televiziune, regii autonome, fundaţii etc.