Redactarea monografiei localității Svinița

Introducere

Localitatea Sviniţa este situată în sud-vestul României, mai exact în sudul Banatului, fiind ultima localitate din Judeţul Mehedinţi la limita cu judeţul Caraş-Severin, în arealul Parcului Natural Porţile de Fier, cel mai mare parc natural din ţară.

Satul Sviniţa

Toponimia

Satul Sviniţa vine de la oiconimul din domeniul cultivării unor plante format din cuvintele slave “svi “– toţi şi “viniţă” – vin a cărei vatră se află la cea de-a patra strămutare, amplasamentul iniţial fiind probabil foarte favorabil culturii viţei de vie.

Este o aşezare foarte veche. Aşezarea apare înca din anul 1437 deşi a fost populată cu mult timp înainte.Există informaţii conform cărora, în anul 101 dH armata lui Traian a poposit pe meleagurile svinicene în locul numit Tri Kule. Aici au fost descoperite ruine ale cetaţii romane precum şi monede şi obiecte din epoca romană. Cetatea Tri Kule este situată la est de localitatea Sviniţa, este alcatuită din trei turnuri sub formă de palisade în formă de kule (turn fortificat). Ruinele primei cetăţi, acordată în anul 1429 de către regele Sigismund de Luxemburg, Cavalerilor Teutoni, nu se mai văd în prezent. Din materialele acesteia, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost refăcută fortificaţia în forma actuală. Aceasta a fost folosită succesiv dede otomani şi austrieci în războaiele din secolul al XVIII- lea. Unul dintre cele trei turnuri a fost parţial distrus de Dunărea îngheţată la începutul secolului XX. În prezent fortificaţia este parţial inundată de apele lacului de acumulare.

Pe la 1400, populaţia locală trece Dunărea stabilindu-se pe actualele teritorii ale Serbiei şi Macedoniei.

De a lungul timpului ,Sviniţa a avut diferite denumiri precum:

- Zinicze (1443)

- Szvinicza (1690-1700)

- Svinca (1774)

- Szincza (1829-1848)

- Szincza (1913).

Denumirea oficială a localităţii este Sviniţa, iar locuitorii nu admit pronunţarea cu nj – Svinjiţa sau cu consoana ş – Şviniţa.

Prima aşezare se afla pe locul numit astăzi Stara Sviniţa, aproape de Tri Cule. Prin anii 1700,satul este distrus,iar locuitorii ridică din nou satul pe locul care, astăzi, se numeşte Staro Selo. Datorită repetatelor atacuri ale turcilor, în 1778 svinicenii părăsesc jefuit şi incendiat şi construiesc pentru a treia oară satul pe locul unde a rămas până în anul 1970 când a fost acoperit de apele lacului de acumulare Porţile de Fier I.

Denumirea sârbească a cetăţii şi a satului, demonstrează faptul că în satul Sviniţa au trăit sârbi încă de la formarea lui. Între anii 1700-1720 au venit şi alte etnii, dar mai ales după 1778, când această aşezare a fost pustiită şi arsă de turci, există ipoteza conform căreia aici s-au stabilit şi câteva familii de bulgari, caraşoveni şi macedoneeni. Dialectul svinicean demonstrează cel mai bine acest lucru.

Conform informaţiilor culese din bătrâni, numele satului îşi găseşte originea în ocupaţia de bază pentru sviniceni, şi anume cultivarea viţei de vie. În trecut, locul unde se află acum satul, a fost cultivat în totalitate cu viţă de vie. Satul a fost renumit pentru vinul pe care îl producea şi pentru pivniţele în care se depozita acesta.

Referitor la şcoală, este consemnat faptul că în 1774 în Sviniţa exista şcoală, dar nu se ştie câţi elevi au frecventat-o. Apare însă numele unui învăţător, Barbu Albean, venit din Vlaşka, într-un document datat din 9 martie 1775. Abia în 1808 apar informaţii că şcoala avea 47 elevi. Până în 1918 şcoala a fost sârbeasca sub controlul bisericii, învăţători fiind preoţii şi cantorii. Între 1920 – 1934 şcoala era de stat, românească, ca apoi, din nou să fie cu predare în limba sârbă. Din 1948 până în 1960 exista şcoala de stat de 7 clase. Acum şcoala este generală, cu 8 clase, cu predare în limba în limba română, limba sârbă studiindu-se ca limbă maternă la clasele I-IV şi ca disciplină opţională în clasele V-VIII.