Resurse Turistice Naturale

În funcţie de particularităţile lor genetice, resursele atractive îşi grupează obiectivele în două categorii majore: 1. obiective aparţinând cadrului natural;

2. obiective de provenienţă antropică.

Obiectivele aparţinând cadrului natural se caracterizează printr-o mare diversitate genetică, dimensională şi fiziologică. Prin intermediul lor se includ în sfera atractivităţii şi activităţilor recreative atât elemente concrete, materializate ale mediului geografic ( relief, ape, structuri litologice, vegetaţie) cât şi însuşiri ale acestuia ( cele climatice, îndeosebi). De altfel, cadrul natural îndeplineşte concomitent un dublu rol şi anume cel de suport material al tuturor activităţilor din domeniul turismului, precum şi cel de motivaţie esenţială a acestora când frumuseţea sa determină constituirea fluxurilor turistice.

Introducerea în exploatarea economică , prin intermediul turismului a cadrului natural îmbracă forme nuanţate, care îţi au, fără excepţie, originea în ceea ce turistul aşteaptă practic de la natură. Cum preferinţele masei de vizitatori sunt extrem de variate se înţelege de la sine că gama de exprimare a participării cadrului natural va fi asemănătoare. Astfel, o mare parte dintre turiştii proveniţi din mediul urban, stressant şi tracasant, preferă o natură nemodificată, virgină, exotică, în mijlocul căreia să se regăsească pe ei înşişi, printr-o evadare temporară. Dar pentru a pătrunde în intimitatea ei, pentru a-i admira valenţele în deplină securitate şi confort este nevoie, în primul rând, de căi de acces moderne, iar construirea acestora înseamnă o primă modificare de proporţii a cadrului natural.

Pe de altă parte, există numeroase componente ale cadrului natural care în stare brută sunt inaccesibile turiştilor de rând, unde punerea în valoare a resursei atractive înseamnă intervenţii de amploare în chiar structura obiectivului ( amenajarea peşterilor, cheilor). Strategia ce guvernează astfel de acţiuni rămâne cea a neafectării ( sau a modificării minime) a trăsăturilor iniţiale ale peisajului, cu asigurarea menţinerii unui echilibru dinamic menit a proteja şi conserva obiectivul. Impactul uman, indiferent sub ce forme sau intensitate se manifestă, adaugă sistemului o cotă în plus de acţiune şi reacţiune. Efectul său perturbator este suplinit-atunci când turismul nu vizează exclusiv valorificarea economică- de posibilitatea controlului şi intervenţiilor ameliorative.

Punerea în valoare a unor însuşiri atractive ale mediului nematerializate spaţial, cum ar fi topoclimatul subteran, prezintă o mare sensibilitate sub aspectul exploatării, însăşi prezenţa fizică a omului riscând să le perturbe să le diminueze importanţa recreativă sau curativă. În astfel de cazuri creşte importanţa selectivităţii tipurilor de exploatare şi a reglării stricte a impactului antropic.

Principalele grupe de obiective aparţinând cadrului natural sunt: relieful, hidrografia, climatul, vegetaţia, fauna, structura litologică şi factorii cosmici.

a) Relieful se instituie în cea mai bogată şi variată resursă atractivă a globului terestru.

El alcătuieşte coloana vertebrală a oricărui peisaj, el îi creionează personalitatea. Lui îi revine sarcina unui factor omniprezent, chiar şi atunci când activitatea principală are alte origini, prin cadrul oferit tuturor activităţilor recreative. De asemenea, elementele reliefului sunt implicate în creionarea trăsăturilor atractive ale altor elemente ale cadrului natural, de ordin hidrografic, climatic sau biotic. Influenţa este însă reciprocă, resursele atractive ale reliefului îmbogăţindu-se prin aportul acestora.

Importanţa reliefului pentru turism este ilustrată înainte de orice prin numărul apreciabil al formelor care, la nivel individual sau al asocierii peisagistice, etalează atracţii multiple. Dintre aceste forme menţionăm: abrupturile, crestele, pasurile şi trecătorile, cheile, defileele şi canioanele, craterele şi conurile vulcanice, văile, ţărmurile, câmpurile cu dune sau doline, ponoarele, ravenele, peşterile, meandrele etc. Dintre peisajele rezultate din asocierea unor astfel de forme subliniem atractivitatea reliefului carstic, vulcanic sau glaciar.

Abrupturile muntoase devin obiective turistice de mare importanţă în psihologia turiştilor prin etalarea pe verticală a versanţilor, măreţia şi grandoarea lor. Ele întrerup brusc o continuitate firească a peisajului erijându-se într-un obstacol în calea paşilor şi privirilor. Se poate insista mult asupra rolului înălţimii abrupturilor în cuantificarea atractivităţii lor. Cert rămâne faptul că trasarea unei limite inferioare sau superioare între care acesta devine obiect al interesului călătorilor este greu de realizat. Ea are valori diferite în accepţiunea fiecărui turist, iar resorturile acestei variabilităţi sunt de natură psihologică. În general, puterea de atracţie creşte proporţional cu înălţimea luată ca diferenţă de nivel între baza şi fruntea versantului şi nu ca altitudine absolută. Abrupturile cu înălţimi de câteva mii de metri ale Himalayei, Anzilor, Cordilierilor sau Alpilor sunt repere superioare, în vreme ce cornişa falezelor litorale ale malurilor înalte exprimă , dimensional, postura lor inferioară.

Pe lângă covârşitoarea masă a turiştilor de rând, abrupturile atrag o categorie aparte de iubitori ai naturii , şi anume alpiniştii. În funcţie de gradul lor de dificultate, traseele alpine alese pentru practicarea celui mai temerar dintre sporturi sunt ierarhizate de la I la VI, fiecare grad având două variante, A şi B. Cunoscute pentru dificultăţile lor sunt abrupturilemulţiolr Himalaya, Karakorum sau Alpi pe care s-au efectuat ascensiuni de notorietate. În ţara noastră, deşi lungimea traseelor este mai modestă, alpiniştii parcurg sectoare cu dificultăţi asemănătoare în Piatra Craiului, Bucegi, Făgăraş sau Hăşmaş.